Author: Foreign Policy Association (APE)

Synopsis

The Russian Federation is one of the most important, influential and omnipresent economic and political partner of the R. Moldova. Despite this, in the past 20 years, the Moldovan – Russian relations have had a sinusoidal evolution, marked by uncertainty and inconsistency. Moscow and Chisinau have partially or totally different views on a number of domestic and foreign policy subjects as: the condemnation of separatism, the status of the Transnistrian region, the withdrawal of Russian ammunitions and troops deployed on the territory of the Republic of Moldova, the transformation of Russian peacekeeping mission, the status of the Russian language, the interpretation of historical events in the Soviet period, the prospects of the CIS integration, partnership with the North Atlantic Alliance, cooperation within GUAM, European integration option, etc..

The lack of a common denominator to these and other topics affects the mutual trust and this has a negative impact on building a sustainable partnership with the Russian Federation. The refusal of ex-President Vladimir Voronin to sign, in the autumn of 2003, the Kozak memorandum, has decreased the trust between Moscow and Chisinau at the lowest level.  As a result, the relations between R. Moldova and the Russian Federation have entered a glacial period of five years and its effects are still felt. The peak of Moscow’s dissatisfaction was reached in 2005-2006 when agricultural products and Moldovan wines were boycotted, and political negotiations in the 5 + 2 format were interrupted until 2011. In 2009, the Alliance for European integration (AIE) took over the governance and this has opened a new window of opportunity for re-launching the Moldovan – Russian relations on a pragmatic platform. The AIE Government intended to develop strategic partnerships with key regional and international partners: EU, USA, Romania, Ukraine and, of course, the Russian Federation. In the period 2009-2012, the new Moldovan authorities have managed to set up a regular dialogue with the Russian authorities in the framework of the Moldovan – Russian Intergovernmental Commission for economic cooperation, as well as at the level of ministries, Governments and legislatives.

However, R. Moldova and the Russia Federation are far from institutionalization such an arrangement. In addition, neither one part, nor the other has a well defined vision concerning it.  Furthermore, neither Chisinau nor Moscow has made great efforts in this regard. Analyzing the regional priorities of the Russian Federation, stipulated in the Foreign Policy Concept and the National Security Strategy, we can conclude that according Moscow, a possible Moldovan -Russian strategic partnership should contribute to:1. Development of bilateral and multilateral cooperation within the CIS;  2. Exploiting the potential of CIS as regional organization, forum of multilateral political dialogue and mechanism of multidimensional cooperation; 3. Promote modern forms of economic integration in the CIS area; 4. The interaction between the CIS Member States in the humanitarian sphere, protecting and developing cultural heritage; 5. Deepening cooperation with CIS countries in order to ensure collective security; 6. Assertion of the Collective Security Treaty Organization as a key instrument for the maintenance of security and ensuring stability in the CIS area; 7. Supporting Russian compatriots in CIS countries; 8. Settling conflicts in the CIS area, while respecting Russia’s role of mediator and peacekeeper.   What are the chances of such a strategic partnership in the current context? In order to be able to answer this question using arguments is necessary to analyze equidistantly its premises and obstacles. If the answer would be negative, of course, we should ask ourselves which are the realistic options for the development of viable and predictable cooperation relations with the Russian Federation.

The premises of the strategic partnership with the Russian Federation

The idea of developing a strategic partnership with the Russian Federation is not new, it emerged once with the affirmation of the Republic of Moldova as an independent state. Although it was promoted, in one way or another, by mostly all the Governments in Chisinau, it has never been conceptualized and remained at the level of political discourse. In the early 2000s, the Communist Party of Moldova (PCRM) took over the governance promising Moldovans the country’s accession to the Russia – Belarus Union. This promise, which was very soon forgotten, was the only and the most advanced attempt of conceptualizing a strategic relation with Moscow.

In the fall of 2009, the idea is taken up by the first Government of the Alliance for European Integration (AIE) and included in its activity programme as a foreign policy objective.  It can be also found in the activity programme of the second AIE Government for the period 2011-2014, entitled “European Integration: Freedom, Democracy and Welfare”.  According to the latter, “the Government of the Republic of Moldova will continue to strengthen good – neighborly relations and strategic partnership with the European Union, Romania, Ukraine, the United States and the Russian Federation”.  However, the content of a possible strategic partnership with the Russian Federation is still vaguely formulated and its strategic objectives and principles are not defined.  Also, it is not clear how such a partnership would match the R. Moldova’s European integration policy, proclaimed as the primary strategic objective of the AIE Government. However, despite these shortcomings, there are a number of premises which may facilitate the development of a strategic partnership with the Russian Federation, in particular:

1. Moldovan-Russian relations are based on a comprehensive legal framework. Legal framework of the Moldovan-Russian bilateral relations is comprised of 162 documents aimed at bilateral cooperation in all fields of common interest.  The defining legal document is the Treaty of friendship and cooperation signed in Moscow on 19 November 2001. In November 2011, that Treaty was extended for another 10 years.
2. Russia is a strategic economic partner. More than 28% of Moldovan exports to Russia are assimilated. At the same time, the share of imports from the Russian Federation represents more than 15%. In the R. Moldova are registered 344companies with Russian capital. On 1 January 2011, the total amount of investments in Moldovan economy amounted to 181.8 million dollars, and about 7.7% of direct foreign investments are from the Russian Federation. However, it is possible, that a large part of foreign direct investments from Cyprus, are carried out by Russian companies and investors. Therefore, the total amount of Russian investments in Moldovan economy could be in reality much higher. Also, at least 300 thousands of Moldovan citizens work temporarily or permanently in the Russian Federation, and the figure of remittances sent home by them in 2011 is about 800 million dollars of the total amount of 1.4 billion USD.
3. Energy dependence on Russia. R. Moldova is fully dependent on imports of natural gas from Russia. Gazprom has 50% of the shares of the Moldovagaz Company, which holds the exclusive monopoly on imports of natural gas from the Russian Federation. The rest of the shares are divided between R. Moldova with 35.33% and its Transnistrian region with 13.44%. Furthermore, the breakaway region of Transnistria owes almost 3 billion dollars, while its shares at Moldovagaz worth about 15 million USD. However, the Russian side considers that the debt for natural gas of the separatist region of Transnistria is officially R. Moldova’s debt, even if it cannot exercise its constitutional control over the region on the left bank of the Nistru River. The Russian Federation strengthened its economic presence in the Transnistrian region, the Russian investors taking control of the most important industrial enterprises, Metallurgical Factory from Ribnita, the Russian Corporation Metalloinvest, Moldavan Hydroelectric Power Plant from Cuciurgan by Inter RAO EES, Cement factory in Ribnita by Inter RAO EES, Engineering and construction Plant (Mashinostroitelny Zavod) in Bender by Russian Corporation Salut, Pumps Factory in Ribnita and Moldavcabeli Plant in Bender. The eventual reintegration of Transnistria will turn the Russian Federation into the most important and influential investor and owner of strategic properties on the territory of the R.  Moldova.
4. Russia is a key partner in ensuring R.  Moldova’s internal and external security and stability. Moscow plays a decisive role in settling the Transnistrian issue, which represents the greatest threat to the sovereignty and territorial integrity of our country. In addition to its growing economic influence, Russia exercises a significant political influence over the Transnistrian administration, representatives of which are citizens of the Russian Federation. At the same time, in the Transnistrian region is located a military contingent of about 1,500 Russian soldiers, of which about 1,000 are guarding the twenty thousand tons of Russian weapons remained in the region from the former USSR 14th Army and approximately 500 are part of the peacekeeping mission in the conflict Security Zone.  Moreover, Russia has the status of mediator in the 5 + 2 format of negotiations regarding the settlement of the Transnistrian conflict and is considered to be the guarantor of future political arrangements.
5. The status of permanent neutrality of the R. Moldova. AIE Government considers that maintaining R. Moldova’s status of neutrality in parallel with its Europeanization will create favorable conditions for the settlement of the Transnistrian conflict and country’s reintegration. In principle, AIE’s position coincides with that of the Russian Federation, which opposes the North-Atlantic Alliance’s expansion in CIS area and considers that the neutrality status of the R.  Moldova is an essential condition for the ultimate settlement of the Transnistrian conflict.
6. The influence of Russia’s “soft power” in the R. Moldova. The Russian Federation has at its disposal a substantial set of tools design to influence R.  Moldova. The Moldovan media environment is largely dominated by Russian mass-media.  About 98% of Moldovans are Orthodox Christians and most of them are under the ecclesiastic jurisdiction of the Russian Orthodox Church in Moscow.  Over 20% of the R. Moldova’s citizens are Russian-speaking, Ukrainians (8.4%), Russians (5.8%), Gagauz (4.4%) and Bulgarians (1.9%). According to the public Opinion Barometer (BOP) in November 2011, 60,5% of citizens want Russia to be the main strategic partner of Moldova, while 45.6% of Moldovans would opt for Republic of Moldova joining the Customs Union Russia-Belarus-Kazakhstan.
7. R. Moldova is a member of the Commonwealth of Independent States (CIS) and has observer status within the framework of the Eurasian Economic Community (EEC). For Moscow the CIS is the area of “its most privileged interests”. After the presidential elections from March 4th, Vladimir Putin, the new elected President of Russia, stated that the countries of the CIS will be of the highest priority of Russian foreign policy. However, for R. Moldova, CIS is first and foremost a vital market for its agricultural products. In 2011, the volume of Moldovan exports to CIS represented 41% and imports 33%. In view of the importance of these trade flows, in 2011 R. Moldova has signed a new CIS Free Trade Agreement. At the same time, CIS is perceived by Chisinau as a beneficial forum for high-level political dialogue between the ex-Soviet States and an additional platform for the development of bilateral cooperation with key countries, especially with the Russian Federation. Since May 2002, R.  Moldova participates as an observer at the meetings of the Eurasian Economic Community (EEC).  The primary objectives of the EEC are creating the Customs Union and Unified Economic Space within the CIS.

Obstacles for a Strategic partnership with the Russian Federation In line with the listed premises, there are a number of internal and external impediments which make the strategic partnership between R. Moldova and the Russian Federation very difficult, if not impossible, to build.  In particular, we mention the following impediments:
1. Lack of conceptualized strategic vision on the strategic partnership with the Russian Federation. Currently, Chisinau does not have a clear, well structured understanding on a possible Moldovan – Russian strategic partnership. Although included in the Government’s programme activity as a major foreign policy objective, it is rather a figure of speech, traditional reverence of Moldovan political discourse towards Russia. No one has tried to give substance to this idea. There is no foreign policy or national security document, which would conceptualize or, at least, would give a coherent and credible content to the idea of strategic partnership with Russia. We do not have the answers to a series of questions which would help us better understand the need for this document, the place and the contribution of this partnership to the current paradigm of internal and external development of the R.  Moldova. In particular, we do not know which should be the strategic objectives, principles of interaction and its mechanisms of action? However, first of all, it is essential to formulate realistically the stake and role of such a Moldovan -Russian partnership in the context of European integration policy of the R. Moldova.  Without answers to these questions, any discussions about a possible strategic partnership with the Russian Federation are mere words with no substance.
2. R. Moldova’s European integration policy. European integration is the main goal of the R. Moldova’s domestic and foreign policy, stated in the Government’s activity programme and the National Security Strategy. According to Chisinau, European integration represents the most effective way to achieve political, economic and social modernization of the country. By following this path, R. Moldova intends to become eligible for accession to the EU. Meanwhile, due to the Eastern Partnership, our country is on the path of political association and economic integration with the EU. Political association will bring a higher level of consultations and political coordination on matters of domestic, regional and international policy. It will also initiate a much more intense and advanced cooperation and common policies in the field of security and defense.  Economic integration will mean gradual inclusion of R. Moldova in the EU common market.  The set up of the Deep and Comprehensive Free Trade Area will be the first step in this direction. This will dictate the progressive harmonization of our country’s legislation to the EU’s Acquis Communautaire. The political association and economic integration with the EU will alienate even more R. Moldova from the models of political and economic integration promoted by the Russian Federation in the CIS area: Customs Union Russia – Belarus – Kazakhstan, Eurasian Economic Community or the future Eurasia Union. However, this is in contradiction with Moscow’s “privileged interests” in the CIS area, set by the outgoing Russian President Dimitrii Medvedev in august 2008, after the Russian – Georgian war. Moreover, want it or not, it is a challenge to the Russia’s status of regional power.
3. Integration of the R. Moldova in the European Energy Community. European Energy Community comprises the EU Member States and those of South-East Europe, the aim being to create a common market of electricity and gas between the EU and other countries. It activity started on 1 July 2006. R. Moldova became a full member in the framework of the Energy Community on May 2010.  Accession to the European Energy Community implies gradual integration of Moldovan power lines and natural gas pipelines with those of the EU. In addition, the regulations of the European Commission and EU standards in the field of energy become obligatory for producers, exporters, importers and distributors of electricity and natural gas from R. Moldova. This does not coincide with the interests of Russia and, in particular, with those of Gazprom in the R. Moldova.  The current negotiations on the new agreement for the supply of natural gas brought by the Government in Chisinau with Gazprom are clear evidence in this regard. Negotiations were practically suspended owing to the absence of compromise over the new price and the method of its calculation. However, Gazprom would be willing to reduce the price of natural gas delivered to R.  Moldova, requesting instead for the refusal to implement the III legislative Package on energy adopted by the European Commission and assumed by the R.  Moldova in October 2011. The III energy package consists of a set of regulations and directives of the European Commission, which involve the creation of a single market for natural gas and electricity in the EU on the basis of the Division of supply and distribution companies. The new rules of the European Commission dissatisfy Russian authorities and, in particular Gazprom, which believes that its patrimonial rights and commercial interests are deprived. In fact, Russia is unsatisfied that the III Energy Package jeopardize the status of monopolist of Gazprom in the field of production, transit and delivery of natural gas in Europe, including in Moldova. Moldovan authorities assumed the responsibility to implement the III energy Package by 2015, the main aim being to ensure the country’s energy security through diversification of energy sources and providing a lower cost to end-users.
4. Strategic partnership with Romania for European integration. On 27 April 2010, R. Moldova and Romania have initiated a strategic partnership for European integration of the R. Moldova by signing a joint declaration at the level of heads of state. On March 3, 2012, at the first joint meeting of the Governments of the R. Moldova and Romania in Iasi, was signed the action plan for the implementation of the Joint Declaration regarding the establishment of strategic partnership between both countries. The action plan includes actions and projects in areas such as European integration, political and institutional cooperation, economic cooperation, cultural and educational cooperation, cooperation in the field of youth and sports. Thus, the strategic partnership between Chisinau and Bucharest has a concrete content, which falls within the paradigm of modernization and Europeanization of the R. Moldova. By signing this document, the parties undertook to deepen bilateral cooperation, in view of the accession of the R. Moldova to the EU. This commitment requires, in particular, strengthening the dialogue on foreign policy, providing support during the negotiation and implementation of the Association Agreement, including the Deep and Comprehensive Free Trade Agreement between R.  Moldova and EU, assistance to reinforce the administrative and institutional capacities of R. Moldova, intensification of cooperation in the field of Justice and Home Affairs, deepening of the dialogue on issues relating to European integration through the creation of a Joint Committee focused on this dimension, promoting bilateral contacts at all levels of Central and local administration, development of cooperation in order to ensure energy security, in particular through the interconnection of national systems for the transport of natural gas and electricity. In addition, both countries will support their cultural integration process in order to strengthen cultural and spiritual space of R.  Moldova and Romania. The implementation of the Action Plan will contribute to the strengthening of the R. Moldova’s economic and energy security, by connecting them to the political, economic, infrastructural, social and cultural space of the EU, including Romania. Of course, this will mean, neutralizing the political impact of the economic and energy influence that the Russian Federation currently has in our country. At the same time, the objectives of the strategic partnership between Chisinau and Bucharest are in direct collision with Moscow’s efforts to develop its regional and sub-regional potential of integration and coordination on the territory of CIS Member States.
5. The Transnistrian conflict and the illegal deployment of Russian troops on the territory of the R. Moldova. The lack of tangible progress in the resolution of the Transnistrian conflict as well as the stop of the withdrawal of Russian troops and munitions from the territory of the R. Moldova feeds the suspicions of the political class and of a good parts of the Moldovan society regarding the true intentions of the Russian Federation in relation to our country. As of 2006, 136 thousand of retirees on the left bank of the Nistru River have an increase of 15 dollars USD to basic pension, supported by the Russian Federation. In the period 2007-2011, the total volume of humanitarian assistance provided by Russia for the payment of pensions was around 75 million dollars.  Also, Moscow is ignoring the immense debt, nearly 3 billion dollars that the Transnistrian authorities has accumulated for the consumption of natural gas imported from the Russian Federation. However, officially these debts are considered to be of the R.  Moldova, though it does not control the Transnistrian region. At the same time, there are other forms of economic aid and technical assistance. An example in this sense is the Transnistrian security structures, for which the accountability is hard to be kept on track. In parallel, Moscow maintains on the territory of the Transnistrian region about 20 thousand tons of munitions and approximately 1,000 soldiers than have the mission to secure it. These troops were to be withdrawn completely and unconditionally from the territory of the R. Moldova in 2002, in accordance with the adapted Treaty on Conventional Armed Forces in Europe (CFE) and the Declaration of the Istanbul OSCE Summit in 1999. In 2007, Russia suspended its participation in the adapted Treaty and stated as a precondition to the complete withdrawal of its troops and munitions from the R.  Moldova the political settlement of the Transnistrian conflict. However, this position does not coincide with that of the Chisinau authorities, which stand for the complete and unconditional withdrawal of Russian troops and ammunition.
6. GUAM partnership (Georgia, Ukraine, Azerbaijan and Moldova). The association of the R. Moldova to the GUAM Group was determined, first of all, by political considerations, in particular by the necessity to make the Chisinau’s position better heard and taken into account in the negotiations on the adapted version of the CFE Treaty, as well as in order to counterbalance the influence of the Russian Federation in the process of Transnistrian conflict settlement. Economic calculations have played a secondary role in the formation of GUAM and, especially, in the R. Moldova’s adherence to this regional for. Creation of GUAM was based, first, on a package of common strategic interests, namely: Russia honoring its commitments concerning the reduction of conventional armed forces in Europe taken under the CFE Treaty; the coordination of their positions with regard to the settlement of frozen conflicts in the framework of international organizations (Council of Europe, the Organization for security and cooperation in Europe (OSCE), the United Nations (UN)); ensuring energy and economic security by developing alternative transport corridors that would link Europe, Caucasus and Central Asia, bypassing Russia, etc.. . In 2006, the GUAM initiative has been institutionalized as the Organization for Democracy and Economic Development, and one of the fundamental priorities of the new regional structure becomes deepening of European integration in order to create a common space of security, democracy, economic and humanitarian cooperation. For Chisinau authorities, GUAM is a complementary platform for its efforts of European integration, emphasizing the strengthening of economic and trade relations, the development of energy and transport infrastructures and combating organized crime. Focusing on economic cooperation, Chisinau wants to avoid contradictions with Moscow, who continues to regard GUAM as an organization that neglects “privileged interests” in CIS area.
7. Russian Federation’s lack of interest for a strategic partnership with R.  Moldova. As long as R. Moldova is engaged on the path of political and economic integration with the EU, defining a Moldovan – Russian strategic partnership does not constitute a priority for Russia. Chisinau pro-European policy comes in contradiction with Moscow’s plans to build its own sphere of influence in the post-Soviet space with Russia as central point. In the view of the Russian society and political class, in the new multi-pole world, Russia’s regional ambitions with global projection of its influence will depend on its affirmation as a leader in the CIS space, which is, increasingly, redefined by Russian politicians, geopolitically, geo-economically and geo-culturally, as the Eurasian world.  Russia wants to become the only speaker of the Eurasian world with the West, embodied by the US, EU and NATO.  However, in order to see fulfilled this geo-strategic desire, Russia needs for international partners, particularly the USA and the EU to recognize its status of leader in the framework of regional organizations promoting political and economic integration in the CIS area and respect its area of “privileged interests”. The Chisinau policy of European integration doesn’t comply with Moscow geostrategic design. On the contrary, it is perceived by Russia as representing the intentions of the West to expand its area of influence in the post-Soviet space, thus undermining Russia’s status of regional power by gradual erosion of the main platforms designed to promote political, economic and military power in the region. In the case of R. Moldova, these platforms are energy dependency, trade – economic dependency, the Transnistrian conflict, the illegal deployment of Russian troops on the territory of the country. Given these reasons, Russia is not at all pleased by the participation of the R. Moldova in the framework of the EU Eastern Partnership. Although, lately, Russian diplomats and politicians have been less critical with regard to this regional initiative, the Russian distrust towards it has remained unchanged. The Eastern Partnership is for the R. Moldova the path to economic integration, energy integration, infrastructural integration and political association with the EU, which will have the effect of a gradual neutralization of Russian influence in the field of energy, trade and politics.  However, this will not be easily accepted by the Russian strategy – makers.

R. Moldova’s options: conclusions and proposals

Despite the real preconditions that exist for the set up of a Moldovan – Russian strategic partnership, it has minimal chances to succeed. According to the EU enlargement policy in Central Europe, the modernization and Europeanization of the R. Moldova is opposing Moscow’s vision concerning the integration processes in the post-Soviet region. In fact, they exclude each other. In these circumstances, the stated intention of Chisinau to build a strategic partnership with Moscow is neither credible, nor feasible. What are, then, the real options of the R. Moldova for the development of sustainable and predictable relations with the Russian Federation?

The room for maneuver available to the R. Moldova in relation to the Russian Federation is extremely limited. In addition to structural obstacles referred to in this analysis, there are also a number of external factors that will shape in the coming years Chisinau’s options towards Moscow’s policy in the region.

Firstly, Russia is a conservative power which prefers rather to preserve the regional status quo, than to take risks of changing it with uncertain results. From this point of view, the return of Putin to Kremlin will not bring big changes in Moscow’s policy towards R. Moldova and the region. Putin will rather continue the policy of his predecessor aimed towards affirmation of Russia as a regional power with global impact, giving it a new impetus.

Secondly, it is clear to everyone that the partnership for modernization between EU and Russia failed before it begun. The causes of this fiasco are not so much related to the debt crisis in the EU, but, more to different expectations of Moscow and Brussels from this partnership. While Moscow wanted to bring in more European technologies and investments in Russian economy without further obligation, Brussels hoped that the new partnership will encourage democratic transformations and structural reforms, essential for attracting investment and European technologies.
Thirdly, taking into account the role played by the EU in supporting the “Arab spring” in the States of the Maghreb (Libya, Tunisia and Egypt), Moscow does not see anymore Brussels as a neutral actor, only with economic and regulatory interests. This shift will inevitable make Moscow reassess its attitudes towards the EU policies in the post-Soviet space. Russia haste to institutionalize the Eurasian Union announced by Putin in October 2011 is a clear sign that the process has begun.

Fourthly, the Euro zone crisis has changed EU priorities. Thus, in the next 10 years, EU will be focused above all on its domestic consolidation and economic revival, while the expansion to the East will be suspended, awaiting better times. For Russia, the weaknesses of the EU are a good opportunity to take advantage of them in order to implement their own integration project in the post-Soviet space, first, economic and then political as an alternative to the EU project.  The Treaty establishing the Eurasian Union is planned to be signed on 1 January 2015, this was stated by President Dmitri Medvedev at the meeting of Interstate Council of the Eurasian Economic Community (EEC) in Moscow, on 19 March 2012.  In the same context, he stressed that states which will be part of the future Union will naturally benefit of privileges, while the ones that will opt to remain outside will have, of course, problems.

Fifth, resetting Russian-American relations has failed to produce a compromise on the American missile shield in Europe. Both for Russia and USA the missile shield has become a question of principle. Despite multiple assurances given by US and its European allies that the missile shield is not directed against Russia, it continues to perceive the shield as a direct threat to its own security. Considering that some elements of future missile shield will be installed in Romania, the possible escalation of Russian – American tensions around this topic could affect R.  Moldova.
Six, Vladimir Putin is convinced that the West understands only the language of force and tough negotiation. The 2008 war with Georgia stopped the expansion of the North Atlantic Alliance in the former Soviet area, and the new START agreement allowed Russia to join the World Trade Organization, after 20 years. This, we can not exclude that Moscow will be tempted to apply harsh measures against those who undermine strategic interests in the region. Appointing Dmitri Rogozin, the Deputy Prime Minister in charge of the Industrial Defense Complex, as the special representative of the President of the Russian Federation to Transnistria and co-Chairman of the Moldovan – Russian Intergovernmental Commission for economic cooperation , fits perfectly in this Russia’s logic of action.

Therefore, taking into account the aforementioned external factors and trends, ignoring or, challenging openly Moscow is contraindicated and unreasonable. Russia will not hesitate to apply coercive instruments towards R. Moldova and the consequences will be disastrous for the internal stability of our country and its relations with its major partners, particularly the EU.  Judging by the experience of Georgia, we can assume that neither the EU, nor the USA will approve the deterioration of our relations with Moscow.

At the same time, a strategic partnership with Russia is, currently, a chimera. In the past three years, stating the idea of Moldovan-Russian strategic partnership has resulted in releasing the tension and subsequently partial normalization of the dialogue between Chisinau and Moscow. However, this is not enough, the idea lacks credible content. Of course, our politicians may flirt with a Moldovan-Russian strategic partnership design, but it is unlikely that Russian politicians will be charmed by the Moldovan colleagues. Neither the exemplary participation of our officials as observers at the meetings of the Eurasian Economic Community will make the Kremlin strategy makers forget the European orientation of Chisinau and be less consistent in promoting Russian interests in our country. In fact, Dmitri Rogozin’s appointment to the posts of special representative of the President of the Russian Federation to Transnistria and co-Chairman of the Moldovan-Russian Intergovernmental Commission for economic cooperation should be a cold shower for the Chisinau’s decision makers.

However, for the development of a stable Moldovan – Russian relationship is needed the elaboration of a realistic predictable and credible policy towards Russia, which would facilitate the achievement of our strategic objectives of modernization and Europeanization, developing at the same time, specific/utilitarian partnerships with Moscow on areas of common interest: energy, trade, cultural-humanitarian cooperation, settlement of the Transnistrian conflict. Such a policy would offer Russia a proactive role and, in particular, constructive one, in the current paradigm of the R. Moldova’s development, in partnership with EU.

Of course, such a policy seems incredible, but what is the alternative? The alternative is the inevitable confrontation of the two integrationist projects European Union and Eurasian Union on the territory of our country, with unforeseeable consequences for the R. Moldova. One of these consequences could be even accepting Transnistrian Customs Union Russia – Belarus -Kazakhstan or/and the Eurasian Union, a thing that is easy to accomplish, especially in the case when Chisinau would be forced to recognize the principle of “legal equality” between Tiraspol and Chisinau.
In fact, this confrontation has begun. The first step was the announcement made by President Vladimir Putin regarding the creation of the Eurasian Union. Even if the project is vaguely designed so far, and for some experts is slightly realistic, its symbolic and psychological significance should not be neglected. The announcement concerning Russia’s intention is undoubtedly a signal transmitted not only for the CIS states, but especially for the European Union with regard to the limits of its expansion to the East. Therefore, we cannot exclude that Russia will be, from now on, keener to use tough measures for defending its sphere of “privileged interests” in Ukraine and R.  Moldova, while the internal and external pressures exerted on both states will increase. From this point of view, Dimitri Medvedev’s statements on 19 March 2012 seems to be only friendly warnings addressed to Kiev and Chisinau.

If this scenario will be followed, then Moscow’s actions to convince Chisinau to get involved in CIS integrationist processes will increase. Also, Russia’s efforts to prevent alteration of the status quo in the R. Moldova will become more evident. Maintaining the status quo is the guaranty of the Russian influence in our country. Being perfectly aware of this fact, Moscow will use negotiations on the new agreement for the supply of natural gas to determine Chisinau authorities to slow down the III energy Package, approved by the European Commission, which will have as an effect the fragmentation of Gazprom monopoly on the R. Moldova’s natural gas infrastructure. In the field of economics, Moscow, at the level of public awareness, will encourage the creation of a real alternative for the economic integration with the EU by promoting the idea of the R. Moldova’s accession to the Customs Union Russia – Belarus -Kazakhstan and the future Eurasian Union , and the energy and trade blackmails will stand upon Chisinau as the “sword of Damocles”. In the political field, nothing unusual will happen, official dialogue will continue, however, the problems will remain the same, and the uncertainty will continue to press on Moldovan – Russian relations. Settling the Transnistrian conflict will not move forward, as long as Russia will not get from Moldova the recognition of so-called “legal equality” of the Transnistrian region. Therefore, Moscow will do everything to maintain the current state of affairs, supporting politically and financially the separatist regime and in parallel imitate actions meant to encourage and facilitate dialogue between Chisinau and Tiraspol. Russia also vehemently opposes the efforts of transforming the current peacekeeping mission in a civilian one under international mandate and will continue to support financially the Tiraspol administration, in order to prevent its economic and political collapse. Furthermore, on 16 March 2012, the Security Council of the Russian Federation has already decided, to allocate the Transnistrian region a package of assistance worth 150 million dollars. The grant of such assistance along with the appointment of the nationalist and anti-western Dimitri Rogozin as Russian President’s special representative for the Transnistrian region has only one purpose: strengthening the military and political control of Russia and stop the penetration of Western influence in Transnistria.

In the present context and, in particular, in the absence of a consensus at the level of society and of the Moldovan political class regarding the essence of the Moldovan – Russian partnership, it is extremely difficult to elaborate a realistic, predictable and credible policy in relation to Russia.  According to the public opinion Barometer (BOP) in November 2011, 60.5% of citizens want Russia to be main strategic partner of the R. Moldova, while 47% wish county’s adherence to EU, and 45% would prefer the Customs Union Russia – Belarus – Kazakhstan. Moldovan political class is equally divided and confused as the society. The consensus of the Alliance Government for European Integration (AIE) towards Russia is fragile and threatened continuously by different visions of the three constituent parties concerning the identity of the majority population, historical events that have marked the destiny of the R. Moldova in the last 200 years, (particularly the Soviet period), the nature of relations between R. Moldova and the North Atlantic Alliance, the nature and intensity of the partnership between Chisinau and Bucharest, R. Moldova’s  cooperation in the framework of CIS and the Eurasian Economic Community etc… At the same time, consensus between the Government, represented by the AIE (Liberal Party, the Democratic Party and the Liberal Democratic Party) and the opposition, represented in particular by the Communist Party (PCRM) and the Social Democratic Party (PSDM) is lacking in this respect. Currently, the PCRM and PSDM advocates for the creation of a common economic and customs space with Russia by joining the Customs Union Russia –Belarus – Kazakhstan and Eurasian Union proposed by Vladimir Putin, which comes in absolute contradiction with the strategic objective of European integration promoted by the IEA.
In the past 10 years, Russia’s interests in the R. Moldova have become more specific and perceptible: no accession to the North Atlantic Alliance; maintenance of permanent neutrality; maintaining military presence on the left side of the Nistru River; total control of its natural gas transit to Europe; control of at least the majority of domestic natural gas pipelines; federalizing R. Moldova by recognizing the “legal equality” of the Transnistrian region; protecting Russian investments in key sectors, including in the Transnistrian region; respect and development of the Russian linguistic and cultural identity; formalizing the accession to the CIS free trade zone; participation in the CIS integration processes, etc.. Most of these interests are unacceptable for R. Moldova, however, they reflect, like it or not, the main concerns of Moscow in the region: to protect their strategic interests in European security matters and maintaining its dominant influence on the periphery of the post-Soviet space.
The EU enlargement towards East, even in its lightest form of the Eastern Partnership, is a direct challenge to Moscow’s interests in the R. Moldova and undermines the attractiveness of its integration projects in the region.  It is easy to assume that Russia, headed by President Putin will not accept and will not tolerate disrespect/decreasing its status as regional power. However, R. Moldova is not prepared to face the eventual increasing pressures of Russia.  Despite progress on the political association and economic integration with the EU, European integration of the R. Moldova has not yet reached the point of irreversibility. Optimistically, the association agreement would be in force in the next 3-4 years, while the deep and Comprehensive Free Trade Zone, which will require the economic integration with the EU, will become a reality in the next 10-15 years. Incidentally, Ukraine is the same situation. It is obvious, that the next decade will be decisive for the success of R. Moldova’s modernization paradigm through its integration with the EU. Without any doubt, Moscow is aware of these realities. Moreover, it will try to take advantage of them in the next 2-4 years, in order to promote their own plans for economic integration in the region, while Transnistrian problem, the price of imported natural gas and access of Moldovan goods to the Russian market will be the spearheading of its anti-EU “counter-offensive” in our country.

R. Moldova is not prepared, neither politically, nor economic, to cope with such an anti-European “counter-offensive”, worse, it does not have a credible policy of Russian engagement with a long term vision. Currently the main purpose of Chisinau’s policy towards Russian is to prevent Moscow’s anger and/or minimize its negative political and economic effects on the R. Moldova when this anger would be unleashed. We are dealing with an intuitive, situational and reactive behavior without strategic and creative thinking, which, actually is inhibited by the eternal and hereditary fear of Moldovan politicians not to provoke Kremlin’s anger, as well as their desire to exploit the goodwill of internal political competition in Moscow. Such a “policy” is doomed to failure. It’s enough to take a retrospective look on those 20 years of diplomatic relations with the Russian Federation in order to understand this fact.

Without a realistic strategic long term vision, Chisinau policy towards Russia is lacking credibility in the eyes of Moscow. As far as R. Moldova – EU strategic partnership is shaped by the Association Agreement, updating and redesigning the Moldovan – Russian partnership is becoming an imperative. Otherwise, we risk alienating Moscow and sabotaging the agenda of Europeanization and the country’s reunification. The current Russian policy of appeasement is not viable and will come sooner or later in a stalemate. Therefore, Chisinau need a policy that would make a realistic vision for the next 15-20 years, with the objectives and principles of a partnership that would give Russia reliable economic, political and security stakes, convincing it to give up on keeping the status quo-and and support the current paradigm of development of the R. Moldova.  Of course, these objectives and principles should enjoy a broad consensus on the part of society and Moldovan political class, in particular, of the main political parties. The latter condition is crucial for the positive engagement of Moscow. The lack of such visions makes Chisinau vulnerable to Moscow’s pressures, which will not delay in imposing its own rules of engagement to Moldovan politicians. It is not excluded that soon, Dimitri Rogozin, the Kremlin’s new envoy for “Transnistria”, will inform Chisinau about these rules.

Note: This analysis has been developed within the project of the Foreign Policy Association “Exploiting regional expertise and experience for developing predictable and viable relations with Russia “. The project was implemented in partnership with the Black Sea Trust for Regional Cooperation, German Marshall Fund. One of the major goals of the project was to identify the premises, obstacles and options for building a realistic, credible and beneficial Moldovan-Russian partnership for both sides.

Sinopsis
Federaţia Rusă este unul dintre cei mai importanţi, influenţi şi omniprezenţi parteneri economici şi politici ai R.Moldova. În ciuda acestui fapt, în ultimii 20 de ani, relaţiile moldo-ruse au avut o evoluţie sinusoidală, marcată de incertitudine şi incoerenţă. Moscova şi Chişinăul au viziuni parţial sau total diferite asupra unui şir întreg de subiecte de politică internă şi externă, precum condamnarea separatismului, statutul regiunii transnistrene, retragerea muniţiilor şi trupelor ruse staţionate pe teritoriul R.Moldova, transformarea misiunii de pacificare ruse, statutul limbii ruse, interpretarea evenimentelor istorice din perioada sovietică, perspectivele integraţioniste ale CSI, parteneriatul cu Alianţa Nord Atlantică, cooperarea în cadrul GUAM, opţiunea pentru integrarea europeană etc. Lipsa unui numitor comun la aceste şi alte subiecte afectează încrederea reciprocă, iar acest fapt are un impact negativ asupra construirii unui parteneriat durabil cu Federaţia Rusă. Refuzul ex-preşedintelui Vladimir Voronin de a semna, în toamna anului 2003, Memorandumul Kozak a coborât la cel mai jos nivel gradul de încredere între Moscova şi Chişinău.

În consecinţă, relaţiile moldo-ruse au intrat într-o perioadă glacială de cinci ani, iar efectele acestei perioade încă se mai resimt. Nemulţumirea Moscovei a atins apogeul în perioada 2005-2006, când au fost boicotate produsele agricole şi vinurile moldoveneşti, iar negocierile politice în formatul 5+2 au fost trecute pe linie moartă până în 2011. În 2009, preluarea guvernării la Chişinău de către Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) a deschis o nouă fereastră de oportunitate pentru relansarea relaţiilor moldo-ruse pe o platformă pragmatică. Guvernul AIE şi-a propus să dezvolte parteneriate strategice cu principalii săi parteneri regionali şi internaţionali: UE, SUA, România, Ucraina şi, desigur, Federaţia Rusă. În perioada 2009-2012, noile autorităţi moldoveneşti au reuşit să iniţieze un dialog regulat cu autorităţile ruse în cadrul Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare economică, precum şi la nivel de ministere, guverne şi legislative

Cu toate acestea, R.Moldova şi Federaţia Rusă sunt departe de instituţionalizarea unui astfel de aranjament. În plus, nici una, nici alta nu au o viziune conturată asupra acestuia. De altfel, nici Chişinăul, nici Moscova nu au făcut mari eforturi în acest sens. Analizând priorităţile regionale ale Federaţiei Ruse, stipulate în Concepţia de Politică Externă şi în Strategia Securităţii Naţionale, putem deduce că, în accepţiunea Moscovei, un eventual parteneriat strategic moldo-rus ar trebui să contribuie la:1. dezvoltarea cooperării bilaterale şi multilaterale în cadrul CSI; 2. valorificarea potenţialului CSI de organizaţie regională, forum al dialogului politic multilateral şi mecanism de cooperare multidimensională;3. promovarea formelor moderne de integrare economică în spaţiul CSI;4. interacţiunea între statele membre ale CSI în domeniul umanitar, protejând şi dezvoltând moştenirea culturală comună;5. aprofundarea cooperării cu statele CSI în vederea asigurării securităţii colective;6. afirmarea Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă ca instrument cheie pentru menţinerea stabilităţii şi asigurarea securităţii spaţiul CSI;7. susţinerea compatrioţilor ruşi în statele CSI;8. soluţionarea conflictelor din spaţiul CSI, respectând rolul Rusiei de mediator şi pacificator.

Care sunt şansele unui astfel de parteneriat strategic în actualul context? Pentru a fi în măsură să răspundem argumentat la aceasta întrebare, e necesar să analizăm echidistant premisele şi obstacolele în calea acestuia. În cazul în care răspunsul ar fi negativ, evident, ar urma să ne întrebăm care sunt opţiunile realiste pentru dezvoltarea unor relaţii de cooperare – previzibile şi viabile – cu Federaţia Rusă.

Premizele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
Ideea dezvoltării unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă nu este nouă, ea a apărut odată cu afirmarea Republicii Moldova ca stat independent. Deşi a fost promovată, într-un fel sau altul, de mai toate guvernările de la Chişinău, ea nu a fost niciodată conceptualizată şi a rămas la nivelul discursului politic. La începutul anilor 2000, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a preluat guvernarea, promiţând moldovenilor aderarea ţării la Uniunea Rusia-Belarus. Această promisiune, care a fost foarte curând dată uitării, a fost unica şi cea mai avansată încercare de conceptualizare a unei relaţii strategice cu Moscova.

În toamna lui 2009 ideea este preluată de primul Guvern al Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) şi inclusă în programul de activitatea ca obiectiv de politică externă. Teza se regăseşte şi în programul de activitate al celui de al doilea Guvern AIE, întitulat „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare”, pentru perioada 2011-2014. Conform acestuia din urmă, „Guvernul Republicii Moldova va continua consolidarea relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu Uniunea Europeană, România, Ucraina, SUA şi Federaţia Rusă”. Cu toate acestea, conţinutul unui eventual parteneriat strategic cu Federaţia Rusă rămâne în continuare vag formulat, nu sunt definite obiectivele strategice şi nici principiile sale directorii. De asemenea, nu este clar cum un astfel de parteneriat s-ar înscrie în politica de integrare europeană a Republicii Moldova, proclamată ca obiectiv strategic primordial de guvernarea AIE. În ciuda acestor din urmă deficienţe, există, totuşi, o serie de premize care pot facilita dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă, în particular:

1. Relaţiile moldo-ruse au la bază un amplu cadru juridic. Cadrul juridic al relaţiilor bilaterale moldo-ruse este constituit din 162 de documente, care vizează cooperarea bilaterală în toate domeniile de interes comun. Documentul juridic definitoriu este Tratatul de prietenie şi cooperare semnat la Moscova la 19 noiembrie 2001. În noiembrie 2011, respectivul Tratat a fost prelungit pentru încă 10 ani.

2. Rusia este un partener economic strategic. Peste 28% din exporturile moldoveneşti sunt asimilate de piaţa rusă. În acelaşi timp, ponderea importurilor din Federaţia Rusă reprezintă peste 15%. În Republica Moldova sunt înregistrate 344 companii cu capital rusesc. La data de 1 ianuarie 2011, suma totală a investiţiilor ruse în economia moldovenească era de 181,8 milioane USD, iar circa 7,7% din investiţiile străine directe sunt din Federaţia Rusă. Nu este exclus, însă, că o bună parte a investiţiilor străine directe provenite din Cipru sunt realizate de companii şi investitori ruşi. Prin urmare, suma totală a investiţiilor ruse în economia moldovenească ar putea fi, în realitate, mult mai mare. De asemenea, cel puţin 300 mii de cetăţeni moldoveni muncesc temporar sau permanent în Federaţia Rusă, iar cifra transferurilor expediate de aceştia acasă în 2011 a fost de aproximativ 800 milioane USD, din suma totală a remitenţelor de 1,4 miliarde USD .

3. Dependenţa energetică de Rusia. R.Moldova este dependentă integral de importurile de gaze naturale din Rusia. Gazpromul dispune de 50% din acţiunile companiei Moldova-Gaz, care deţine monopolul exclusiv la importul de gaze naturale din Federaţia Rusă. Restul acţiunilor sunt împărţite între R.Moldova, cu 35,33%, şi regiunea sa transnistreană, cu 13,44%. De altfel, regiunea separatistă transnistreană datorează Gazpromului aproape 3 miliarde USD, în timp ce acţiunile sale la Moldova-Gaz valorează aproximativ 15 milioane USD. Partea rusă consideră, însă, că datoriile regiunii separatiste transnistrene pentru gaze naturale revin oficial R.Moldova, chiar dacă aceasta nu-şi poate exercita controlul constituţional asupra regiunii din stânga Nistrului. Federaţia Rusă şi-a consolidat prezenţa economică în regiunea transnistreană, investitorii ruşi preluând controlul asupra celor mai importante întreprinderi industriale, precum Combinatul metalurgic de la Râbniţa, deţinută de corporaţia rusă Metalloinvest, Centrala hidroelectrică moldovenească de la Cuciurgan, care aparţine Inter RAO EES, Fabrica de ciment de la Râbniţa, cumpărată tot de Inter RAO EES, Uzina de maşini şi construcţii (Mashinostroitelny Zavod) de la Bender, preluată de corporaţia rusă Salyut, Fabrica de pompe de la Râbniţa şi Uzina Moldavkabeli de la Bender. Eventuala reintegrare a regiunii transnistrene va transforma Federaţia Rusă în cel mai important şi influent investitor şi deţinător de proprietăţi strategice pe teritoriul R.Moldova.

4. Rusia este un partener cheie pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii interne şi externe a R.Moldova. Moscova joacă un rol determinant în soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării noastre. Pe lângă crescânda sa influenţă economică, Rusia exercită o importantă influenţă politică asupra administraţiei de la Tiraspol, reprezentanţii căreia sunt în mare parte cetăţeni ai Federaţiei Ruse. În acelaşi timp, în regiunea transnistreană staţionează un contingent militar de aproximativ 1500 de soldaţi ruşi, dintre care circa 1000 sunt însărcinaţi cu paza celor 20 mii de tone de armament rusesc rămas în regiune de la fosta Armată a 14-ea a defunctei URSS, iar aproximativ 500 de militari fac parte din misiunea de pacificare din Zona de Securitate de pe Nistru. Mai mult decât atât, Rusia are statut de mediator în formatul 5+2 al negocierilor pentru soluţionarea problemei transnistrene şi se consideră garant al viitoarei reglementări politice.

5. Statutul de neutralitate permanentă a R.Moldova. Guvernarea AIE consideră că menţinerea statutului de neutralitate a R.Moldova, în paralel cu europenizarea ei, va crea premise favorabile pentru soluţionarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării. Poziţia AIE coincide, în principiu, cu cea a Federaţiei Ruse, care se opune extinderii Alianţei Nord-Atlantice în spaţiul CSI şi consideră că statutul de neutralitate a R.Moldova este o condiţie esenţială pentru soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean.

6. Influenţa „soft power” a Rusiei în R.Moldova. Federaţia Rusă are la dispoziţia sa un set apreciabil de instrumente de proiectare a influenţei sale în/asupra R.Moldova. Spaţiul mediatic moldovenesc este în mare parte dominat de mass media rusească. Aproximativ 98% dintre moldoveni sunt creştini ortodocşi, iar majoritatea lor se află sub jurisdicţia ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. Peste 20% dintre cetăţenii R.Moldova sunt vorbitori de limbă rusă – ucrainenii (8,4%), ruşii (5,8), găgăuzii (4,4%) şi bulgarii (1,9%). Conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova, iar 45,6% dintre moldoveni ar opta pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

7. R.Moldova este membru al Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi are statut de observator în cadrul Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE). Pentru Moscova spaţiul CSI este zona „intereselor sale privilegiate”. După alegerile prezidenţiale din 4 martie 2012, Vladimir Putin, noul preşedinte ales al Rusiei, a declarat că ţările din CSI vor fi prioritatea absolută a politicii externe ruse. Pentru R.Moldova, însă, CSI reprezintă, în primul rând, o vitală piaţă de desfacere pentru produsele sale agricole. În 2011, volumul exporturilor moldoveneşti pe piaţa CSI a constituit 41%, iar importurile au fost de 33%. Având în vedere importanţa acestor schimburi comerciale, R.Moldova a semnat în 2011 noul Acord de Liber Schimb al CSI. Totodată, CSI este perceput de Chişinău ca fiind un forum util pentru dialogul politic la nivel înalt între statele ex-sovietice şi o platformă complementară pentru dezvoltarea cooperării bilaterale cu statele cheie, mai ales cu Federaţia Rusă. Începând cu mai 2002, R.Moldova participă în calitate de observator la reuniunile Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE). Obiectivele primordiale ale CEE sunt crearea Uniunii Vamale şi a Spaţiului Economic Unic în cadrul CSI.

Obstacolele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
În paralel cu premizele enumerate, există o serie de obstacole de natură internă şi externă care fac în prezent foarte dificilă, dacă nu aproape imposibilă, construirea unui parteneriat strategic între R.Moldova şi Rusia. În special, vom menţiona următoarele impedimente:

1. Lipsa unei viziuni conceptualizate asupra parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă. Chişinăul nu are în prezent o înţelegere clară, bine structurată asupra unui eventual parteneriat strategic moldo-rus. Deşi inclus în programul de guvernare ca fiind un obiectiv major de politică externă, acesta este mai degrabă o figură de stil, de reverenţă tradiţională către Rusia a discursului politic de la Chişinău. Nimeni nu a încercat să dea substanţă acestei idei. Nu există niciun document de politică externă sau de securitate naţională care ar fi conceptualizat sau, cel puţin, ar fi dat un conţinut coerent şi credibil ideii de parteneriat strategic cu Rusia. Nu avem răspunsuri la o serie de întrebări care ne-ar ajuta să înţelegem mai bine raţiunea de a fi, locul şi contribuţia acestui parteneriat în actuala paradigmă de dezvoltare internă şi externă a R.Moldova. În particular, nu ştim care ar fi obiectivele strategice, principiile de interacţiune şi mecanismele sale de acţiune. Însă, mai întâi de toate, este imperativ să formulăm realist miza şi rolul unui astfel de parteneriat moldo-rus în contextul politicii de integrare europeană a R.Moldova. Fără a avea răspunsuri la aceste întrebări, orice discuţii despre un eventual parteneriat strategic cu Federaţia Rusă sunt exerciţii verbale fără finalitate practică.

2. Politica de integrare europeană a R.Moldova. Integrarea europeană este obiectivul fundamental al politicii interne şi externe a R.Moldova, consfinţit în programul de activitate al Guvernului şi în Strategia Naţională de Securitate. În viziunea Chişinăului, integrarea europeană reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea politică, economică şi socială a ţării. Urmând această cale, R.Moldova intenţionează să devină eligibilă pentru aderarea la UE. Între timp, datorită Parteneriatului Estic, ţara noastră este pe calea asocierii politice şi integrării economice cu UE. Asocierea politică va aduce cu sine un grad şi un ritm mult mai înalt de consultări şi coordonare politică, pe subiecte de politică internă, regională şi internaţională. De asemenea, va iniţia o cooperare mult mai intensă şi avansată în domeniul politicii comune de securitate şi apărare. Integrare economică va însemna înglobarea graduală a R.Moldova în piaţa comună a UE. Crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător va fi primul pas semnificativ în această direcţie. Acest fapt va dicta ţării noastre armonizarea progresivă a legislaţiei sale economice cu Acquis Communautaire al UE.

Asocierea politică şi integrarea economică cu UE va distanţa şi mai mult R.Moldova de formele de integrare politico-economică eurasiatice promovate de Federaţia Rusă în spaţiul CSI: Uniunea Vamala Rusia-Belaru-Kazahstan, Comunitatea Economică Eurasiatică sau viitoarea Uniune Eurasia. Or, acest lucru contravine „intereselor privilegiate” ale Moscovei în spaţiul CSI enunţate de preşedintele rus în exerciţiu, Dimitrii Medvedev, în august 2008, după războiul ruso-georgian. Mai mult decât atât, vrem sau nu vrem, este o provocare la adresa statutului de putere regională a Rusiei.

3. Integrarea R.Moldova în Comunitatea Energetică Europeană. Comunitatea Energetică Europeană cuprinde statele membre ale UE şi cele din Europa de Sud-Est, scopul ei fiind crearea unei pieţe comune a electricităţii şi gazelor între UE şi alte state. Aceasta şi-a început activitatea la 1 iulie 2006. R.Moldova a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Comunităţii Energetice în mai 2010. Aderarea la Comunitatea Energetică Europeană presupune integrarea treptată a liniilor electrice şi conductelor de gaze naturale moldoveneşti cu cele din UE. De asemenea, regulamentele Comisiei Europene şi standardele UE în domeniul energetic devin obligatorii pentru producătorii, exportatorii, importatorii şi distribuitorii de energie electrică şi gaze naturale din R.Moldova. Acest lucru nu coincide cu interesele Rusiei şi, în particular, ale Gazpromului în R.Moldova. Actualele negocieri asupra noului acord de livrare a gazelor naturale, iniţiate de Guvernul de la Chişinău cu Gazprom, sunt o dovadă clară în acest sens. Negocierile au fost practic suspendate din cauza lipsei de compromis asupra noului preţ şi asupra modalităţilor de calculare a acestuia. Gazpromul ar fi dispus, însă, să reducă preţul la gazele naturale livrate R.Moldova, solicitând, în schimb, renunţarea la implementarea Pachetului III legislativ energetic, adoptat de Comisia Europeană şi asumat de R.Moldova în octombrie 2011.
Pachetul III energetic este compus dintr-un set de directive şi regulamente ale Comisiei Europene, care presupune formarea unei pieţe unice de gaze naturale şi energie electrică în UE pe baza divizării companiilor de furnizare şi distribuţie. Noile reguli ale Comisiei Europene nemulţumesc autorităţile ruse şi, mai ales, Gazpromul, care consideră că va fi defavorizat în drepturile patrimoniale şi interesele sale comerciale. În realitate, Rusia este nemulţumită de faptul că Pachetul III energetic atentează la statutul de monopolist al Gazpromului în domeniul producerii, tranzitării şi livrării de gaze naturale în Europa, inclusiv în R.Moldova. Autorităţile moldovene s-au angajat să implementeze Pachetul III energetic până în 2015, scopul principal fiind asigurarea securităţii energetice a ţării prin diversificarea surselor de energie şi asigurarea unui cost mai mic pentru utilizatorii finali.

4. Parteneriatul strategic pentru integrare europeană cu România. La 27 aprilie 2010, R.Moldova şi România au iniţiat parteneriatul strategic pentru integrarea europeană a R.Moldova, semnând în acest sens o Declaraţie comună la nivel de şefi de stat. La 3 martie 2012, în cadrul primei şedinţe comune a Guvernelor R.Moldova şi României de la Iaşi, a fost semnat Planul de acţiuni pentru aplicarea Declaraţiei comune privind instituirea parteneriatului strategic între ambele state. Planul include acţiuni şi proiecte în domenii precum integrarea europeană, cooperarea politică şi instituţională, cooperarea economică, cooperarea culturală, educaţională şi pe domeniul tineretului şi sportului. Astfel, parteneriatul strategic între Chişinău şi Bucureşti a obţinut un conţinut concret, care se înscrie în paradigma modernizării şi europenizării R.Moldova. Semnând acest document, părţile s-au angajat să aprofundeze colaborarea bilaterală, în perspectiva aderării R.Moldova la UE.
Acest angajament prevede, în particular, consolidarea dialogului în domeniul politicii externe, oferirea de sprijin pe parcursul negocierii şi implementării Acordului de Asociere, inclusiv a Zonei de Liber Schimb Cuprinzătoare şi Aprofundate între R.Moldova şi UE, oferirea de asistenţă pentru întărirea capacităţilor administrative şi instituţionale ale R.Moldova, intensificarea colaborării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, aprofundarea dialogului cu privire la aspectele legate de integrarea europeană prin crearea unei comisii mixte axate pe această dimensiune, promovarea contactelor bilaterale la toate nivelele administraţiei centrale şi locale, dezvoltarea colaborării pentru asigurarea securităţii energetice, în special prin interconectarea sistemelor naţionale de transport a gazelor naturale şi energiei electrice. De asemenea, ambele state vor sprijini procesul integrării lor culturale în scopul consolidării spaţiului cultural şi spiritual dintre R.Moldova şi România. Implementarea respectivului Plan de acţiuni va contribui la întărirea securităţii economice şi energetice a R.Moldova, prin ancorarea ei în spaţiul politic, economic, infrastructural, social şi cultural al UE, inclusiv al României. Bineînţeles, acest lucru va însemna neutralizarea impactului politic al influenţei economice şi energetice de care se bucură în prezent Federaţia Rusă în ţara noastră. În acelaşi timp, obiectivele parteneriatului strategic dintre Chişinău şi Bucureşti sunt în coliziune directă cu eforturile Moscovei de a dezvolta propriul potenţial regional şi subregional de integrare şi coordonare pe teritoriul statelor membre ale CSI.

5. Conflictul transnistrean şi staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul R.Moldova. Lipsa de progrese tangibile în soluţionarea conflictului transnistrean şi stoparea retragerii totale a trupelor şi muniţiilor ruse aflate pe teritoriul R.Moldova alimentează suspiciunile clasei politice şi a unei bune parţi a societăţii moldovene cu privire la adevăratele intenţii ale Federaţii Ruse în raport cu ţara noastră. Începând cu 2006, 136 mii de pensionari de pe malul stâng al Nistrului primesc din partea Federaţiei Ruse un adaos de 15 dolari la pensia de bază. În perioada 2007-2011, volumul total al asistenţei umanitare acordate de Rusia pentru achitarea pensiilor a fost de circa 75 milioane dolari SUA.
De asemenea, Moscova practic ignoră imensele datorii, de aproape 3 miliarde USD, pe care administraţia transnistreană le-a acumulat la consumul de gaze naturale importate din Federaţia Rusă. Oficial, însă, aceste datorii sunt considerate ale R.Moldova, deşi aceasta nu controlează regiunea transnistreană. Totodată, există şi alte forme de subvenţionare economică şi asistenţă tehnică, de exemplu pentru structurile de forţă transnistrene, care sunt mai greu de contabilizat. În paralel, Moscova menţine pe teritoriul regiunii transnistrene circa 20 mii tone de muniţii şi aproximativ 1000 de soldaţi însărcinaţi cu paza lor. Aceste trupe urmau să fie retrase necondiţionat şi complet de pe teritoriul R.Moldova în 2002, în conformitate cu Tratatul adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (FACE) şi Declaraţia Summitului OSCE de la Istanbul din 1999. În 2007, Rusia şi-a suspendat participarea sa la Tratatul FACE adaptat şi acum condiţionează retragerea completă a muniţiilor şi trupelor sale din R.Moldova de soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Această poziţie nu coincide, însă, cu cea a autorităţilor de la Chişinău, care se pronunţă pentru retragerea completă şi necondiţionată a muniţiilor şi trupelor ruse.

6. Parteneriatul GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi R.Moldova). Asocierea R.Moldova la Grupul GUAM a fost determinată, mai întâi de toate, de considerente politice, în particular, de necesitatea ca poziţia Chişinăului să fie auzită şi luată în calcul la masa negocierilor privind versiunea adaptată a Tratatului FACE, precum şi de imperativul contrabalansării influenţei Federaţiei Ruse în procesul de soluţionare a problemei transnistrene. Calculele economice au jucat un rol secundar în constituirea GUAM şi, mai ales, în adeziunea R.Moldova la acest for regional. Crearea GUAM s-a întemeiat, în primul rând, pe un pachet de interese strategice comune, şi anume: respectarea de către Rusia a angajamentelor sale de reducere a forţelor armate convenţionale în Europa, asumate prin Tratatul FACE; coordonarea poziţiilor statelor membre cu privire la soluţionarea conflictelor îngheţate în cadrul organizaţiilor internaţionale (Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)); asigurarea securităţii lor energetice şi economice, prin dezvoltarea unor coridoare alternative de transport ce ar lega Europa de Caucaz şi Asia Centrală, ocolind Federaţia Rusă etc. În 2006, iniţiativa GUAM a fost instituţionalizată în Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică, iar aprofundarea integrării europene în vederea creării unui spaţiu comun de democraţie, securitate, cooperare economică şi umanitară devine una dintre priorităţile fundamentale ale noi structuri regionale. Pentru autorităţile de la Chişinău, GUAM-ul este o platformă complementară pentru eforturile sale pe dimensiunea integrării europene, accentul fiind pus pe intensificarea relaţiilor economice şi comerciale, dezvoltarea infrastructurilor energetice şi de transport şi combaterea crimei organizate. Punând accentul pe cooperarea economică, Chişinăul doreşte să evite antagonizarea Moscovei, care continuă să privească GUAM ca pe o organizaţie ce desconsideră „interesele sale privilegiate” în spaţiul CSI.

7. Lipsa de interes a Federaţiei Ruse pentru un parteneriat strategic cu R.Moldova.  Atâta timp cât R.Moldova este angajată pe calea integrării politice şi economice cu UE, stabilirea unui parteneriat strategic moldo-rus nu constituie o prioritate pentru Rusia. Politica pro-europeană a Chişinăului vine în contradicţie cu planurile Moscovei de a construi propria sferă de influenţă în spaţiul post-sovietic având ca nucleu de gravitaţie Rusia. În viziunea societăţii şi a clasei politice ruse, în noua lume multipolară, ambiţiile Rusiei de putere regională cu proiecţie globală a influenţei sale vor depinde de afirmarea Moscovei ca lider incontestabil al spaţiului CSI, care este, tot mai des, redefinit de politicienii ruşi – geopolitic, geo-economic şi geo-cultural – ca reprezentând lumea eurasiatică. Rusia doreşte să devină unicul interlocutor al lumii eurasiatice cu Occidentul, întruchipat de SUA, UE şi NATO.

Însă, pentru a-şi vedea împlinit acest deziderat geostrategic, Moscova are nevoie de recunoaşterea de către principalii săi parteneri internaţionali, în particular SUA şi UE, a statului său de lider al organizaţiilor regionale de integrare politică şi economică din spaţiul CSI şi, inclusiv, de respectarea sferei sale de „interese privilegiate”. Politica de integrare europeană a Chişinăului nu se înscrie în matriţa geostrategică a Moscovei. Dimpotrivă, ea este percepută de Rusia ca reprezentând intenţiile Occidentului de a-şi extinde zona de influenţă în spaţiul post-sovietic, subminând metodic statutul său de putere regională prin erodarea graduală a principalelor sale platforme de proiectare a puterii politice, economice şi militare în regiune. În cazul R.Moldova, aceste platforme sunt dependenţa energetică, dependenţa comercial-economică, conflictul transnistrean, staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul ţării.

Anume din aceste considerente, Moscova nu este deloc încântată de participarea R.Moldova în cadrul Parteneriatului Estic al UE. Deşi, în ultimul timp, diplomaţii şi politicienii ruşi sunt mai puţin tranşanţi faţă de această iniţiativă regională, neîncrederea Rusiei faţă de ea a rămas neschimbată. Parteneriatul Estic a deschis R.Moldova calea spre integrarea economică, integrarea energetică, integrarea infrastructurală şi asocierea politică cu UE, care vor avea ca efect neutralizarea treptată a pârghiilor de influenţă rusă în domeniul energetic, comercial şi politic. Or, acest lucru nu este şi nu va fi înghiţit uşor de strategii ruşi.

Opţiunile R.Moldova: concluzii şi propuneri
În ciuda premiselor reale care există pentru construirea unui parteneriat strategic moldo-rus, acesta are şanse minime de izbândă. Modernizarea şi europenizarea R.Moldova după modelul politicii de extindere a UE în Europa Centrală contravine viziunii Moscovei asupra proceselor integraţioniste în regiunea post-sovietică, de fapt ele se exclud reciproc. În aceste condiţii, intenţia declarată a Chişinăului de a construi un parteneriat strategic cu Moscova nu este nici credibilă, nici fezabilă. Care sunt, atunci, opţiunile reale ale R.Moldova pentru dezvoltarea unor relaţii previzibile şi durabile cu Federaţia Rusă?

Spaţiul de manevră de care dispune R.Moldova în raport cu Federaţia Rusă este extrem de limitat. Pe lângă obstacolele structurale menţionate în prezenta analiză, există, de asemenea, o serie de factori externi care vor modela în următorii ani opţiunile Chişinăului faţă de politica Moscovei în regiune.

În primul rând, Rusia este prin excelenţă o putere conservatoare care optează mai degrabă pentru păstrarea status quo-ului regional, decât pentru asumarea unor riscuri cu rezultate incerte pentru ea. Din acest punct de vedere, revenirea lui Putin la Kremlin nu va aduce mari schimbări în politica Moscovei faţă de R.Moldova şi regiunea din care face parte. Mai curând, Putin va continua politica predecesorului său îndreptată spre afirmarea Rusiei ca putere regională cu impact global, dându-i un nou impuls.

În al doilea rând, este evident pentru toată lumea că Parteneriatul pentru modernizare dintre UE şi Rusia a eşuat înainte de a începe. Cauzele acestui fiasco ţin nu atât de criza datoriilor în care s-a pomenit UE, ci, mai ales, de aşteptările diferite ale Moscovei şi Bruxellesului de la acest parteneriat. În timp ce Moscova îşi dorea să aducă în economia rusă mai multe investiţii şi tehnologii europene fără alte obligaţii, Bruxellesul a sperat că noul parteneriat vă încuraja transformările democratice şi reformele structurale indispensabile pentru atragerea investiţiilor şi tehnologiilor europene.

În al treilea rând, după rolul jucat de UE în susţinerea „primăverii arabe” în statele din Magreb (Tunisia, Egipt şi Libia), Moscova nu mai priveşte Bruxellesul ca pe un actor neutru, cu interese doar economice şi normative. Această schimbare de optică va impune inevitabil Moscova să-şi reevalueze atitudinea faţă de politicile UE în spaţiul post-sovietic. Graba Rusiei de a instituţionaliza în următorii trei ani Uniunea Eurasiatică, enunţată de Putin în octombrie 2011, este un prim semn că acest exerciţiu a început.

În al patrulea rând, criza Zonei Euro a schimbat priorităţile UE. Astfel, în următorii 10 ani, ea va fi preocupată, mai presus de orice, de consolidarea sa internă şi relansarea economică, iar extinderea spre Est va rămâne suspendată în aşteptarea unor timpuri mai bune. Pentru Rusia, slăbiciunile UE sunt o bună oportunitate de a profita de ele pentru a pune în aplicare propriul proiect de integrare, mai întâi economică, apoi politică, a spaţiului post-sovietic, ca alternativă la proiectul UE. Tratatul de constituire a Uniunii Eurasiatice ar urma să fie semnat la 1 ianuarie 2015, acest lucru a fost declarat de preşedintele Dimitri Medvedev, în cadrul reuniunii Consiliului Interstatal al Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE) de la Moscova, din 19 martie 2012 . În acelaşi context, el a accentuat că statele care vor face parte din viitoarea Uniune vor beneficia în mod firesc de privilegii, iar cele care vor opta să stea în afara ei vor avea desigur probleme .

În al cincilea rând, resetarea relaţiilor ruso-americane nu a reuşit să producă un numitor comun asupra scutului antirachetă american în Europa. Atât pentru Rusia, cât şi pentru SUA scutul antirachetă a devenit o chestiune de principiu. În ciuda asigurărilor multiple date de SUA şi aliaţii săi europeni că scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva ei, Rusia continuă să perceapă respectivul scut ca pe o ameninţare eminentă la adresa propriei securităţi. Având în vedere că unele elemente ale viitorului scut antirachetă vor fi instalate în România, eventuala escaladare a tensiunilor ruso-americane în jurul acestui subiect ar putea afecta şi R.Moldova.

În al şaselea rând, Vladimir Putin este convins că Occidentul înţelege doar limbajul forţei şi al negocierilor dure. Războiul cu Georgia din 2008 a stopat extinderea Alianţei Nord Atlantice în spaţiul ex-sovietic, iar noul Acord START a deblocat calea Rusiei spre aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului, după 20 de ani. Prim urmare, probabilitatea că Moscova va fi tentată să aplice măsuri dure faţă de acele state care îi subminează interesele strategice în regiune nu poate fi neglijată. Numirea lui Dmitri Rogozin, viceprim-ministru responsabil de complexul industrial de apărare, în funcţia de reprezentant special al preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare economică , se înscrie perfect în această logică de acţiune.

Având în vedere respectivii factori şi tendinţele externe, ignorarea sau, mai rău, înfruntarea deschisă a Moscovei sunt opţiuni contraindicate şi perdante. Rusia nu va ezita să aplice instrumentele coercitive faţă de R.Moldova, iar consecinţele vor fi dezastruoase pentru stabilitatea internă a ţării noastre şi pentru relaţiile cu principalii săi parteneri, în special cu UE. Judecând după experienţa Georgiei, putem presupune că nici UE, nici SUA nu vor fi încântate de tensionarea relaţiilor noastre cu Moscova.

În acelaşi timp, un parteneriat strategic cu Rusia este, în prezent, o himeră. În ultimii trei ani, formularea ideii de parteneriat strategic moldo-rus a avut ca efect detensionarea şi, ulterior, normalizarea parţială a dialogului dintre Chişinău şi Moscova. Însă acest lucru nu este suficient, ideea este lipsită de conţinut credibil. Desigur, politicienii noştri pot cocheta în continuare cu proiectul unui parteneriat strategic moldo-rus, dar este puţin probabil că politicienii ruşi se vor lăsa seduşi de farmecul colegilor lor moldoveni. Nici participările exemplare ale oficialilor noştri la reuniunile CSI şi ale Comunităţii Economice Eurasiatice în calitate de observatori nu-i vor face pe strategii de la Kremlin să uite de orientarea pro-europeană a Chişinăului şi să fie mai puţin consecvenţi în promovarea intereselor ruse în ţara noastră. De fapt, numirea lui Dmitri Rogozin în funcţiile de reprezentant special al preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperarea economică ar trebui să fie un duş rece pentru factorii de decizie de la Chişinău.

Pentru dezvoltarea unor relaţii stabile moldo-ruse se impune, totuşi, elaborarea unei politici realiste, previzibile şi credibile în raport cu Rusia, care ar facilita atingerea obiectivelor noastre strategice de modernizare şi europenizare, dezvoltând, concomitent, parteneriate punctuale/utilitare cu Moscova pe domenii de interes comun: energie, comerţ, cooperare cultural-umanitară, soluţionarea conflictului transnistrean. O astfel de politică ar urma să ofere Rusiei un rol pro-activ şi, mai ales, constructiv, în actuala paradigmă de dezvoltare a R.Moldova, în parteneriat cu UE.

Desigur, o astfel de politică pare incredibilă, dar care este alternativa? Alternativa este una singură – confruntarea inevitabilă pe teritoriul R.Moldova a celor două proiecte integraţioniste: Uniunea Europeană şi Uniunea Eurasiatică, cu consecinţe imprevizibile pentru noi. Una din aceste consecinţe ar putea fi chiar acceptarea regiunii transnistrene în Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan sau/şi Uniunea Eurasiatică, lucru uşor de realizat, mai ales în cazul în care Chişinăul va fi forţat să recunoască principiul egalităţii de drept cu Tiraspolul.

De fapt, această confruntare a şi început. Preludiul ei este anunţul făcut de Vladimir Putin cu privire la crearea Uniunii Eurasiatice. Chiar dacă proiectul este, deocamdată, vag formulat, iar pentru unii experţi este puţin credibil, semnificaţia sa simbolică nu ar trebui neglijată. Anunţul este, fără îndoială, un semnal transmis nu doar statelor din spaţiul CSI despre intenţiile Rusiei, dar, mai ales, Uniunii Europene cu privire la limitele extinderii sale spre Est. De aceea, nu putem exclude că Rusia va fi, de acum încolo, mult mai incisivă în apărarea sferei sale de „interes privilegiat” în Ucraina şi R.Moldova, iar presiunile interne şi externe exercitate asupra ambelor state vor creşte. Din acest punct de vedere, declaraţiile lui Dimitri Medvedev din 19 martie 2012 sunt doar nişte avertizări prieteneşti adresate Kievului şi Chişinăului.

Dacă va fi urmat acest scenariu, atunci acţiunile Moscovei de a convinge Chişinăul să se implice în procesele integraţioniste din spaţiul CSI se vor multiplica. De asemenea, vor deveni mai evidente eforturile Rusiei de a nu permite alterarea status quo-ului în R.Moldova. Menţinerea status quo-ului este garanţia influenţei ruse în ţara noastră. Fiind perfect conştientă de acest fapt, Moscova se va folosi de negocierile asupra noului acord de livrare a gazelor naturale pentru a determina autorităţile de la Chişinău să tergiverseze implementarea Pachetului III energetic aprobat de Comisia Europeană, care va avea ca efect fragmentarea monopolului Gazprom asupra infrastructurii de gaze naturale a R.Moldova. În domeniul economic, Moscova va încuraja crearea unei alternative reale, la nivelul opiniei publice, pentru integrarea economică cu UE, prin promovarea ideii de aderarea a R.Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan şi viitoarea Uniune Eurasiatică , iar şantajele energetice şi comerciale vor atârna deasupra Chişinăului ca „Sabia lui Damocles”.

În domeniul politic, nimic ieşit din comun nu se va întâmpla, dialogul oficial va continua, problemele, însă, vor rămâne aceleaşi, iar starea de incertitudine va plana şi mai departe asupra relaţiilor moldo-ruse. Soluţionarea problemei transnistrene nu se va mişca din loc atâta timp cât Rusia nu va obţine de la R.Moldova recunoaşterea egalităţii de drept a regiunii transnistrene. În consecinţă, Moscova va face totul pentru a menţine actuala stare de fapt, susţinând politic şi material regimul separatist şi mimând în paralel acţiuni de încurajare şi facilitare a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol. De asemenea, Rusia se va opune vehement încercărilor de transformare a actualei misiunii de pacificare în una civilă cu mandat internaţional şi va continua să susţină financiar administraţia de la Tiraspol, pentru a preîntâmpina colapsul economic şi politic al acesteia. De altfel, la 16 martie 2012, Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse a şi hotărât deja să aloce regiunii transnistrene un pachet de asistenţă de urgenţă în valoare de 150 milioane USD. Acordarea acestei asistenţe în paralel cu numirea naţionalistului şi anti-occidentalului Dimitri Rogozin în calitate de reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria are un singur scop – consolidarea controlului politic şi militar al Rusiei şi stoparea penetrării influenţei occidentale în regiunea transnistreană.

În contextul actual şi, mai ales, în lipsa unui consens la nivelul societăţii şi al clasei politice moldoveneşti cu privire la esenţa parteneriatului moldo-rus, este extrem de dificil de elaborat o politică realistă, previzibilă şi credibilă în raport cu Rusia. Conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al R.Moldova, în timp ce 47% doresc aderarea ţării la UE, iar 45% ar prefera Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Clasa politică moldovenească este la fel de dezbinată şi dezorientată ca şi societatea. Consensul Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), de guvernare, în raport cu Rusia este fragil şi ameninţat în permanenţă de viziunile diferite ale celor trei partide constituante cu privire la identitatea populaţiei majoritare, la evenimentele istorice ce au marcat destinul R.Moldova în ultimii 200 de ani, (în special perioada sovietică), caracterul relaţiilor R.Moldova cu Alianţa Nord Atlantică, natura şi intensitatea parteneriatului dintre Chişinău şi Bucureşti, cooperarea R.Moldova în cadrul CSI şi Comunităţii Economice Eurasiatice etc. În acelaşi timp, consensul lipseşte cu desăvârşire la acest capitol între guvernare, reprezentată de AIE (Partidul Liberal, Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat) şi Opoziţie, reprezentată, în special, de Partidul Comuniştilor (PCRM) şi Partidul Social Democrat (PSDM). În prezent, PCRM şi PSDM pledează pentru crearea unui spaţiu vamal şi economic comun cu Rusia, prin aderarea R.Moldova la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan şi Uniunea Eurasiatică propusă de Vladimir Putin, ceea ce este în contradicţie absolută cu obiectivul strategic de integrare europeană promovat de AIE.

În ultimii 10 ani, interesele Rusiei în R.Moldova au devenit mult mai specifice şi identificabile: neaderarea la Alianţa Nord Atlantică; păstrarea neutralităţii permanente; menţinerea prezenţei militare în stânga Nistrului; controlul total asupra tranzitului spre Europa a gazelor naturale; controlul, cel puţin majoritar, asupra conductelor interne de gaze naturale; federalizarea R.Moldova prin recunoaşterea egalităţii de drept a regiunii transnistrene; protejarea investiţiilor ruse în sectoarele cheie, inclusiv în regiunea transnistreană; respectarea şi dezvoltarea identităţii lingvistice şi culturale ruse; oficializarea  aderării la Zona de Comerţ Liber a CSI; participarea la procesele integraţioniste din spaţiul CSI etc. Majoritatea acestor interese sunt inacceptabile pentru R.Moldova, acestea însă reflectă, ne place sau nu ne place, principalele preocupări ale Moscovei în regiune: protejarea propriilor interese strategice în materie de securitate europeană şi menţinerea influenţei sale dominante la periferia vestică a spaţiul post-sovietic. Extinderea spaţiului UE spre Est, chiar şi în forma uşoară a Parteneriatului Estic, este o provocare directă la adresa intereselor Moscovei în R.Moldova şi subminează atractivitatea proiectelor sale integraţioniste în regiune. Este lesne de presupus că Rusia, condusă de preşedintele Putin, nu va accepta şi nu va tolera desconsiderarea/diminuarea statutului său de putere regională. R.Moldova nu este, însă, pregătită pentru a face faţă eventualelor presiuni crescânde ale Rusiei. În ciuda progreselor înregistrate pe direcţia asocierii politice şi integrării economice cu UE, integrarea europeană a R.Moldova nu a atins, încă, punctul ireversibilităţii. În varianta optimistă, Acordul de Asociere ar urma să între în vigoare în următorii 3-4 ani, iar Zona de Comerţ Liber Cuprinzător şi Aprofundat, care va atrage după sine integrarea economică cu UE, ar urma să devină o realitate în următorii 10-15 ani. De altfel, în aceeaşi situaţie se află şi Ucraina. Cu alte cuvinte, următoarea decadă va fi decisivă pentru succesul paradigmei de modernizare a R.Moldova prin integrarea sa cu UE. Fără îndoială, Moscova este conştientă de aceste realităţi. Mai mult decât atât, ea  va încerca să profite de acestea în următorii 2-4 ani, pentru a promova propriile planuri de integrare economică în regiune, iar problema transnistreană, preţul la gazele naturale importate şi accesul pe piaţa rusă a mărfurilor moldoveneşti vor fi vârful de lance al „contra-ofensivei” sale anti-europene în ţara noastră.

R.Moldova nu este pregătită, nici politic, nici economic, să facă faţă unei astfel de „contra-ofensive anti-europene”, mai rău, ea nu are o politică credibilă de angajare a Rusiei, cu o viziune pe termen lung. Actualmente scopul suprem al politicii Chişinăului faţă de Rusia este prevenirea mâniei Moscovei şi/sau minimalizarea efectelor negative, politice şi economice, asupra R.Moldova, atunci când această mânie s-ar dezlănţui. Avem de a face cu un comportament intuitiv, conjunctural şi reactiv, fără gândire strategică, fără gândire creativă, care, de altfel, este inhibată de eterna şi ereditara frică a politicienilor moldoveni de a nu provoca supărarea Kremlinului, precum şi de dorinţa lor de a exploata bunăvoinţa Moscovei în concurenţa politică internă. O astfel de „politică” este fatalistă şi sortită eşecului. E de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra celor 20 de ani de relaţii diplomatice cu Federaţia Rusă pentru a înţelege acest lucru.

Fără o viziune strategică realistă pe termen lung, politica Chişinăului faţă de Rusia este lipsită de credibilitate în ochii Moscovei. Pe măsură ce parteneriatul strategic R.Moldova-UE prinde contur politico-juridic prin Acordul de Asociere, reactualizarea şi redefinirea parteneriatului moldo-rus devine un imperativ. În caz contrar, riscăm alienarea Moscovei şi sabotarea de către aceasta a agendei noastre de europenizare şi reîntregire a ţării. Actuala politică de liniştire (appeasement) a Rusiei nu e viabilă şi va intra, mai devreme sau mai târziu, în impas. Prin urmare, Chişinăul are nevoie stringentă de o politică ce ar formula o viziune realistă pentru următorii 15-20 de ani, cu obiective şi principii de parteneriat care ar oferi Moscovei mize economice, politice şi de securitate credibile, convingând-o să renunţe la păstrarea status quo-ului şi să susţină actuala paradigmă de dezvoltare a R.Moldova. Bineînţeles, respectivele obiective şi principii ar trebui să se bucure de un consens larg din partea societăţii şi a clasei politice moldoveneşti, în special a principalelor partide politice. Această din urmă condiţie este crucială pentru angajarea pozitivă a Moscovei. Lipsa unei astfel de viziuni face Chişinăul vulnerabil în faţa eventualelor presiuni/insistenţe ale Moscovei, care nu va întârzia să impună politicienilor moldoveni propriile reguli de angajare. Nu este exclus că, în curând, Dimitri Rogozin, noul emisar al Kremlinului pentru „Transnistria”, va aduce la cunoştinţă Chişinăului aceste reguli.

Nota: Prezenta analiză a fost elaborată în cadrul proiectului Asociaţiei pentru Politică Externă „Valorificarea experienţei regionale în vederea dezvoltării unor relaţii previzibile şi viabile cu Federaţia Rusă”. Proiectul a fost implementat în parteneriat cu Black Sea Trust for Regional Cooperation, German Marshall Fund. Unul din scopurile majore ale proiectului a fost identificarea premizelor, obstacolelor şi opţiunilor pentru construirea unui parteneriat moldo-rus realist, credibil şi benefic pentru ambele părţi.

Ar putea să îmi explice cineva ce înseamnă limbă de stat sau mai bine zis care este limba de stat? Deşi pretindem că suntem un stat democratic, dăm dovadă de o frică nebună atunci când trebuie să spunem pe nume ce limbă vorbim. Deseori mă întreb este ăsta un păcat? Lezăm oare drepturile vreunei categorii de populaţie (apropo minoritară) dacă spunem că limba noastră este limba română? Sincer nu pot înţelege care este problema.

De mai mult timp încerc să fiu tolerantă, nu mai reaţionez negativ atunci când aud spunând limbă moldovenească, deşi de fiecare dată simt un junghi. Mă gândesc în sine că poate acest fapt este mijlocul ce contribuie la coeziunea socială. Să stiţi că nu este aşa. Este un mijloc de a ne îndepărta de adevăr şi de adânci ura din societate. De fiecare dată când tac am senzaţia că ascund un adevăr şi sincer mi se stirbeşte din demnitate. Da este un subiect sensibil, dar doar pentru că noi l-am făcut sensibil şi da este un posibil motiv de conflict, dar doar pentru că noi îi dăm curs.

O politică bine gândită şi promovată corect ar putea contribui la disparitia de pe agenda socială a R. Moldova a problemei limbii precum şi la consolidarea identităţii naţionale a fiecăruia dintre noi fie român, ucrainean, bulgar, găgăuz sau rus.

Ne plângem mereu că ruşii şi alte minorităţi naţionale nu ne respectă. Ştiţi de ce? Pentru că noi înşine nu ne respectăm. Când ne întreabă cineva ce limbă vorbim răspundem limba de stat. Mai mare rusine nu am văzut şi cel mai grav este că până şi în documentele oficiale, pentru că ne temem să scriem denumirii limbii, scriem limba de stat.  Mă întreb de ce? Suntem oare sub dominaţie stalinistă? Ne vor trimite în Siberia dacă ne recunoaştem originile?

Telefonată de o insitutie ce facea un sondaj de opinie am fost abordata in limba rusa. Când am intrebat motivul domnişoara mi-a spus ca in limba de stat sunt multe cuvinte complicate, dar dacă consider că cunosc atât de bine limba de stat ea va continua in limba de stat. Să ştiţi că în ceia ce mă priveşte, acest fapt a pus capăt toleranţei mele, nu doar voi insista asupra pronunţării denumirii limbii de stat dar voi insista si pe titulatura corecta. Acest lucru ar trebui să îl facă şi autorităţile, precum şi multe altele pentru că de altfel riscăm să ne pierdem nu doar respectul celorlalţi dar si respectul de sine.

Limba noastră este cea română, şi ea trebuie respectată de toţi cetăţenii acestei ţări fie ei moldoveni (români), ucraineni, ruşi sau de altă naţionalitate. Apoi, ce limbă preferă să vorbească în familie, cercul de prieteni sau în altă parte este problema fiecăruia.

P.S. Nu mai vorbesc de faptul că în localuri publice nu e zare nici de “limba moldovenească” şi cu atât mai mult de limba română, dar ăsta e alt subiect de discuţii.

Să recunoaştem că a pune, astăzi,  aşa întrebarea, nu este nici măcar provocativ. Ceea ce se considera iniţial o criza financiară, mai apoi criza datoriilor suverane, s-a transformat într-o profundă criză instituţională, politică şi morală, a unui proiect considerat de-a lungul anilor de mare succes – Uniunea Europeană.

Fiind o Uniune, în mare parte, bazată pe principii şi valori, Uniunea Europeană riscă să se prăbuşească într-un proces de renaţionalizare. Este adevărat că declanşatorul acestui proces este criza datoriilor suverane. Se pare că prosperitatea aparentă a unei părţi considerabile a Europei a fost nesustenabilă, bazată pe împrumuturi din contul generaţiilor viitoare. Suntem martorii unui proces de “deleverage” masiv, care pune capăt unei lungi perioade de excese financiare. Prima victimă se pare că este moneda unica Euro, dar nu numai – criza prestigiului Europei ca o zonă de prosperitate, pace socială şi leadership performant. Umilinţa cu care se discută cu China şi Rusia, condiţiile de salvare a Europei sunt sufocante pentru mândria europenilor. Cât timp se va mai putea refuza oferta? Nici FMI nu este capabil să vina în ajutor.

O altă latură latentă, dar nu mai puţin periculoasă, este criza zonei Schengen. Sub presiunea problemei economice, dar şi a creşterii populismului de tot soiul, se aud tot mai multe voci care cer introducerea controlului migraţiei şi traficului liber. Toate acestea, şi multe altele, pe fundalul unei lipse totale de leadership, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.

Leadership – ul a fost crucial la înfiinţarea UE. Fruntaşii europeni au avut curajul să se ridice deasupra propriilor interese politice, chiar şi deasupra intereselor naţionale. Un fenomen greu de conceput astăzi. Nimeni nu poate să ignore interesele propriilor cetăţeni. Dar, marea măiestrie a marilor politicieni a fost şi rămâne abilitatea de a se ridica deasupra presiunilor cotidiene, să accepte schimbarea şi să-şi ia riscuri inevitabile. Toţi, astăzi, vor doar să păstreze Status Quo. Paradoxal,  cei care-şi doresc schimbarea şi acţionează sunt consideraţi anti-europeni.
Concomitent, este evident că UE se confruntă cu o problemă fundamentală de structura. Nu poţi să ai o monedă unică fără o uniune fiscală şi implicit politică, asta ar însemna transferul de suveranitate. Alternativa este doar una, colapsul Euro. În paranteză, vreau să menţionez că Moldova s-a confruntat cu acest fenomen (vorbind strict economic) la sfârşitul anilor ’90. Pe de o parte politica monetara rigidă a Băncii Naţionale, impusă de FMI, iar pe de altă parte o practică bugetar-fiscală extrem de “slabă”. Deficitul enorm era finanţat de împrumuturi şi granturi. Numai reforma fundamentală bugetar-fiscală a permis stabilizarea situaţiei şi revenirea la creşterea economică.Paradoxal, Europa se confruntă cu acelaşi fenomen – o bancă centrală cramponată de stabilitatea monetară şi controlul inflaţiei, şi 17 politici fiscale, una mai “soft” decât alta. Miracole nu există. Exista un consens între specialişti, numai o politică fiscală comună impusă de un Guvern economic şi implementată în condiţii de unitate politică. Este posibil aşa ceva? Este greu de crezut. Astăzi, 70% din populaţia UE este împotriva măsurilor comune de salvare a zonei Europa.

Rezistenţa o opune, în special, generaţia tânără. Ei nu consideră că ar trebui să platească pentru greşelile părinţilor, care au conceput greşit UE. Ei nu au memoria (frica) unui război devastator. Ei, real, doresc mai puţină muncă şi mai multă “pâine şi distracţii”.

Cine din liderii europeni sunt capabili să meargă în întimpinarea provocărilor şi împotriva naţionalismului, populismului?  Sarkozy? Merkel? Apropo de doamna Merkel şi Germania, nemţii preferă să utilizeze puterea economică pentru a impune decizii politice. Numai că aceste politici sunt bazate pe interesele de uz intern german, “Pedigree-ul” Băncii Centrale Europene, clonat de la Bundesbank este un exemplu.
Franţa este subclasată de Germania, lucru care stârneşte mari frustrări la Paris. Alte ţări nordice, tot mai des vorbesc despre diferenţa lor fundamentală faţă de ţările sudice.

Italia? Cu o datorie enormă care nu poate fi deservită cu 7% dintre străini.

Spania? Problemele Greciei sunt “floare la ureche” în comparaţie.

Conducătorii formali ale structurilor, aleşi pe criteriul “sa nu aibă duşmani”, dar lipsiţi total de personalitate?

Au rămas săptămâni numărate până când UE trebuie să decidă (acţioneze) nişte lucruri extrem de importante. În primul rând, să fixeze situaţia cu datoriile suverane, să liniştească pieţele financiare. Sunt doua soluţii – 1. Banca Central Europeană trebuie să joace rolul de “last resort”, anunţând că va răscumpăra datoriile suverane fără limită, riscul inflaţiei nu este un argument; 2. Emiterea unor bond-uri europene care ar acoperi (garanta) cel puţin 60% din datorii raportate la PIB.

Alt aspect, cu mult mai conceptual, este construcţia unui nou fundament a Europei, bazat pe politica fiscală comună şi Uniunea politică. Alternativa este renunţarea la Euro, o tragedie greu de suportat pentru europeni. Există un calcul al băncii UBS, care arată că renunţarea la Euro l-ar costa pe fiecare cetăţean european aproximativ 10 000 Euro sau de la 20-40% din PIB.

Ce facem noi, moldovenii? Renunţăm la aspiraţiile noastre europene? Bineînţeles ca nu. Modelul european narativ ca loc confortabil de viaţă, rămâne atractiv în continuare. Dar, să nu fim naivi. Astăzi, extinderea nu este o prioritate pentru UE la fel ca şi toate formele de liberalizare (piaţa, migraţii) şi asistenţa financiară.

Parcurgem o perioada extrem de complicată. Nici măcar nu avem timp să fim judecaţi de istorie. Avem nevoie să facem istorie.

Reflecţii pe marginea şedinţei Consiliului European pentru Relaţii Externe

10 noiembrie 2011, Varşovia

Sursa: APE, http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=152&id=1576

Contextul general
În ultimii douăzeci de ani, în Republicii Moldova s-au produs o serie de schimbări majore la nivel politic, economic şi socio-cultural. Colapsul Uniunii Sovietice a dat naştere unui proces de tranziţie continuu în toate sferele vieţii umane care a dus la apariţia unor noi fenomene de ordin social sau aprofundarea unora deja existente, migraţia populaţiei apte de muncă fiind una din ele. Migraţia este determinată în special de lipsa locurilor de muncă şi salariile mici, situaţia politică instabilă, inexistenţa unei siguranţe sociale şi economice. Conform datelor statistice oferite de Biroul Naţional de Statistică, în anul 2010 aproximativ 311,000 mii de oameni  s-au aflat peste hotarele ţării la lucru sau în căutare de lucru. În acelaşi timp, se presupune că neoficial numărul real al migranţilor este de circa 600 mii de cetăţeni.

Odată stabiliţi în ţările gazdă, migranţii moldoveni au început să se organizeze în organizaţii obşteşti cu statut de asociaţii obşteşti ale cetăţenilor străini, având ca scop păstrarea identităţii naţionale şi culturale, precum şi asigurarea drepturilor fundamentale. În prezent, autorităţile Republicii Moldova au stabilite legături cu 60 de asociaţii obşteşti ale Diasporei moldoveneşti din 21 de ţări. Cele mai multe asociaţii obşteşti sunt înregistrate în Italia (20), Ucraina (14), Federaţia Rusă (11), Republica Franceză (6), Republica Portugheză (4) Canada (3) şi SUA (3).

Asociaţiile obşteşti ale Diasporei moldoveneşti sunt, în mare parte, nişte organizaţii rudimentare care necesită a fi fortificate şi susţinute de către autorităţile de la Chişinău pentru a avea un impact real şi vizibil în ţările gazdă. Până în prezent acestea au fost înfiinţate haotic, iar legăturile şi reţelele de comunicare şi cooperare între ele sunt foarte slabe sau chiar inexistente. Ca rezultat, impactul activităţii lor este neconcludent şi, de multe ori, imperceptibil. De asemenea, această realitate împiedică Diaspora noastră să joace un rol important în promovarea obiectivelor de politică externă a Republicii Moldova.

Numărul migranţilor moldoveni este unul semnificativ, iar efectele aflării lor peste hotare se răsfrâng atât asupra situaţiei politice, cât şi a celei economice din ţara noastră. Fiind absenţi din viaţa politică moldovenească, cetăţenii Republicii Moldova aflaţi peste hotare, care în mod cert reprezintă o forţă politică, nu îşi pot exercita întru totul drepturile cetăţeneşti precum şi apăra drepturile sale fundamentale cu toate că au o contribuţie majoră la dezvoltarea economică a statului.   Remitenţele reprezintă unul dintre elementele cheie ale creşterii economice deşi acestea sunt îndreptate mai mult spre consum decât spre dezvoltarea businessului mic şi mijlociu.

Migraţia cetăţenilor Republicii Moldova peste hotare în scopul găsirii locurilor de muncă a condus la apariţia unor probleme de ordin social şi economic cum ar fi: creşterea numărului de copii abandonaţi, distrugerea familiilor, depopularea satelor moldoveneşti, insuficienţa forţei de muncă calificate, degradarea socio-economică a localităţilor rurale, dar şi la apariţia unui set nou de probleme cu care se confruntă nemijlocit migranţii odată ajunşi în ţara gazdă (încălcarea drepturilor fundamentale,  lipsa protecţiei sociale, servicii consulare deficiente, lipsa consultanţei juridice adecvate, estomparea tradiţiilor culturale, denaţionalizarea etc..).

Instituţionalizarea Diasporei moldoveneşti
Până în prezent, autorităţile Republicii Moldova au întreprins o serie de acţiuni având ca scop crearea cadrului juridico-instituţional pentru promovarea şi protejarea drepturilor cetăţenilor noştri aflaţi peste hotare, însă procesul s-a dovedit a fi lent şi anevoios.

În anul 1994, în cadrul Departamentului Relaţii Naţionale, astăzi Biroul Relaţii Interetnice , a fost creată Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora. Iniţial, activitatea direcţiei s-a axat pe susţinerea Diasporei moldoveneşti prin intermediul promovării tradiţiilor naţional – culturale, stabilirii legăturilor de cooperare între organizaţiile obşteşti ale Diasporei şi autorităţile de la Chişinău.

Prin Hotărârea Guvernului RM nr. 1322 din 29.12.2000 cu privire la unele măsuri de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare, a fost constituit, pe baze obşteşti, Consiliul Coordonator pentru susţinerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (în continuare numit Consiliu) din componenţa sa nominală făcând parte reprezentanţi ai diferitelor structuri de resort  la nivel de vice-miniştri, preşedinţi şi directori generali.  Direcţiile principale de activitate ale Consiliului au fost clasificate în baza a patru domenii: drepturile omului, cultură, educaţie şi învăţământ, protecţie socială. Deşi domeniile menţionate sunt de maximă importanţă pentru îmbunătăţirea vieţii de zi cu zi a reprezentanţilor Diasporei noastre, acţiunile reale întreprinse de autorităţi s-au dovedit a fi mai puţin eficiente, ele axându-se mai mult pe iniţiative de suprafaţă precum :  - social: „Sprijinirea persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, în vederea obţinerii vizei de intrare în Republica Moldova, reîntoarcerii şi stabilirii în ţară, înmatriculării în instituţiile de învăţământ sau încadrării în câmpul muncii”;- educaţie şi învăţământ: „Acordarea ajutorului necesar  persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, şi organizaţiilor lor etnoculturale în realizarea dreptului de a studia limba maternă, literatura, istoria, geografia patriei istorice, în conformitate cu normele dreptului internaţional, cu legislaţia statelor, ai căror cetăţeni sunt, şi cu acordurile interstatale la care este parte Republica Moldova”;- drepturile omului: „1. Susţinerea dezvoltării libere a persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, în conformitate cu principiile dreptului internaţional şi cu legislaţia ţărilor lor de reşedinţă. Stabilirea de contacte cu persoanele originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, şi cu organizaţiile obşteşti ale acestora, 2. Acordarea de către misiunile diplomatice a unei asistenţe organizatorice, metodologice şi juridice persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare”.

În anul 2005, a fost instituit pe lângă Guvern Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare în componenţa cărora au intrat liderii unor organizaţii obşteşti moldoveneşti de peste hotare şi reprezentanţi ai Guvernului. Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare urma să funcţioneze în calitate de organ consultativ orientat spre exprimarea şi prezentarea intereselor Diasporei moldoveneşti organelor de stat ale Republicii Moldova. Crearea unui nou Consiliu nu a favorizat schimbări calitative, activităţile sale s-au rezumat doar la reuniuni sporadice, de obicei în cadrul Congreselor Diasporei moldoveneşti.

Transformările politice din 2009, au determinat autorităţile să acorde o mai mare importanţă cetăţenilor săi aflaţi peste hotare înţelegând că aceştia reprezintă o forţă politică şi economică considerabilă. Subiectul Diasporei moldoveneşti a fost pus în discuţie în termeni calitativ noi, acesta fiind inclus ulterior în Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova 2011 – 2014.

De această dată au fost luate în considerare mai multe dimensiuni ale problematicii Diasporei moldoveneşti ce ţin atât de politici la nivel de stat, cât şi de activităţi curente printre care cele mai importante sunt :
1. „Intensificarea dialogului bilateral cu statele în care există comunităţi importante de cetăţeni ai Republicii Moldova şi semnarea acordurilor de protecţie socială a acestora;

2. Elaborarea unei ample politici de stat pentru susţinerea persoanelor originare din Republica Moldova aflate peste hotare, inclusiv crearea cadrului instituţional necesar şi elaborarea unui plan de acţiuni pentru susţinerea acestora.

3. Asigurarea portabilităţii drepturilor sociale ale lucrătorilor migranţi prin negocierea şi încheierea acordurilor bilaterale în domeniul securităţii sociale cu statele-gazdă;

4. Extinderea oportunităţilor legale de angajare a cetăţenilor Republicii Moldova peste hotare prin încheierea acordurilor bilaterale în domeniul migraţiei de muncă cu statele de destinaţie;

5. Realizarea iniţiativelor comune cu statele de destinaţie, preconizate pentru facilitarea reîntoarcerii lucrătorilor migranţi şi reintegrării lor pe piaţa muncii din Republica Moldova, inclusiv în cadrul Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană;

6. Promovarea reintegrării lucrătorilor migranţi întorşi de peste hotare prin consilierea şi sus-ţinerea în recunoaşterea calificărilor obţinute şi iniţierea propriilor afaceri;

7. Crearea condiţiilor stimulatorii în vederea atragerii remitenţelor în proiecte investiţionale pentru dezvoltare durabilă.”
Deficienţele cadrului legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei

În urma analizei actualului cadrul legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei au fost depistate următoarele deficienţe:

1. Lipsa unei viziuni strategice cuprinzătoare de susţinere a Diasporei. Până în prezent, autorităţile centrale au pus accentul, în mare măsură, pe activităţi de păstrare a identităţii naţionale şi culturale a persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare temporar sau permanent. Aceste activităţi s-au rezumat, în special, la dotarea asociaţilor obşteşti ale Diasporei cu simboluri de stat (drapel, stemă, imn) înregistrări audio şi video, achiziţionarea costumelor naţionale, abonarea la diferite ediţii periodice, organizarea unor activităţi cu ocazia sărbătorilor naţionale, acoperirea cheltuielilor pentru participarea liderilor organizaţiilor obşteşti la congrese, etc..). Însă, problemele cu care se confruntă cetăţenii noştri în ţările gazdă sunt mult mai vaste. De asemenea, migraţia lor peste hotare are profunde implicaţii asupra dezvoltării socio-economice a Republicii Moldova. Astfel, susţinerea Diasporei trebuie să pornească de la abordarea complexă şi integrată a problemelor cu care se confruntă cetăţenii noştri în statele gazdă, dar şi în propria lor ţară. Anume pe o astfel de abordare ar trebui să se întemeieze elaborarea unei Strategii de stat de susţinere a Diasporei, care ar trasa principiile, obiectivele şi direcţiile principale de activitate.

2. Lipsa unei instituţii guvernamentale capabile să formuleze, coordoneze, implementeze şi monitorizeze politicile statului ce au ca scop susţinerea Diasporei. De exemplu, este evident că actualul cadrul instituţional, reprezentat, în particular, de Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora din cadrul Biroului Relaţii Interetnice,  nu are autoritatea cuvenită şi nici resursele necesare pentru a face faţă volumului de activităţi existente, atât din punct de vedere a personalului (un staff de 5 persoane dintre care 3 sunt active), cât şi din punctul de vedere al activităţilor de bază ale Biroului Relaţii Interetnice. Pe parcursul anilor au fost propuse mai multe iniţiative referitor la structura instituţională ce ar trebui să administreze acest subiect, iar recent Guvernul RM a decis crearea unei Agenţii pentru Diasporă, care va  dezvolta legăturile cu moldovenii plecaţi peste hotare şi, totodată, va coordona aplicarea politicilor statului în domeniul migraţiei. Agenţia va fi susţinută de mai multe ministere: Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor,  Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.  Decizia creării unei Agenţii pentru Diasporă, precum şi includerea unui număr mai mare de probleme ale Diasporei în programul de activitate al Guvernului pentru 2011-2014, reprezintă un pas major în schimbarea percepţiei necesităţilor cetăţenilor noştri aflaţi peste hotarele ţării. Însă, până în prezent nu a fost prezentată o descriere clară a atribuţiilor şi modului de organizare al respectivei Agenţii, care ar trebui să constituie o instituţie viabilă, capabilă de a gestiona subiectul Diasporei moldoveneşti şi aflată în contact direct cu ministerele şi instituţiile aferente.

3. Resursele financiare derizorii alocate pentru susţinerea Diasporei. Având în vedere vasta gamă de activităţi, resursele financiare alocate de Guvern nu se mai pot limita doar la 150 000 lei, sumă ce a constituit bugetul pentru anul 2011. De asemenea, trebuie excluse din Dispoziţii şi Hotărâri de Guvern expresii vagi precum „…sus-numitul program se va efectua din contul şi în limita disponibilităţilor financiare ale organelor responsabile de realizare…”, care permit instituţiilor să decidă la latitudinea lor, dacă au sau nu au bani pentru acţiuni de susţinere a Diasporei. Pentru a avea un efect vizibil este nevoie de a include în buget o rubrică separată destinată clar activităţilor întreprinse de viitoarea Agenţie pentru gestionarea subiectului Diasporei.

4. Pregătirea insuficientă a reprezentanţilor misiunilor noastre diplomatice în domeniul comunicării şi cooperării cu Diaspora. Ambasadele Republicii Moldova în ţările gazdă trebuie să reprezinte instituţii accesibile, profesioniste, promotoare de asistenţă consulară, informaţională şi juridică. În prezent, din cauza lipsei resurselor financiare, activităţile ambasadelor, în ceia ce priveşte relaţiile cu Diaspora, se limitează la întâlniri sporadice cu ocazia sărbătorilor naţionale şi oferirea de asistenţă consulară. Cu regret, deocamdată, misiunile noastre diplomatice nu au reuşit să devină factori coagulanţi ai Diasporei. Recent, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a lansat o iniţiativă cu denumirea „Ambasada vine mai aproape de tine” care  urmăreşte facilitarea accesului la serviciile consulare. Aceasta iniţiativă este lăudabilă, însă este la fel de important ca ambasadele Republicii Moldova să-şi asume rolul, nu doar de puncte de contact, dar, mai ales de nuclee catalizatoare de activităţi/interacţiuni permanente în cadrul Diasporei. Mai mult decât atât, ele ar trebui să se implice mai activ în susţinerea şi încurajarea proceselor de instituţionalizare a Diasporei, astfel multiplicând capacităţile lor de a-şi apara interesele şi drepturile în statele gazdă. Pentru aceasta este necesară o implicare activă într-un spectru mai vast de activităţi ce presupune: resurse financiare suplimentare, viziune strategică, un plan de acţiuni convenit cu asociaţiile Diasporei, personal diplomatic bine instruit, responsabil nemijlocit de relaţiile cu Diaspora.

Recomandări:

Având în vedere deficienţele cadrului legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei, considerăm oportun să facem următoarele recomandări:

1. Elaborarea unei Strategii de susţinere a Diasporei, care ar trasa principiile, obiectivele şi direcţiile principale de activitate, care ar oferi o abordare complexă şi integrată a problemelor cu care se confruntă cetăţenii noştri în statele gazdă, dar şi în propria lor ţară;
2. Implicarea societăţii civile şi, mai ales, a reprezentanţilor Diasporei în elaborarea regulamentului de activitate a viitoarei Agenţii pentru Diasporă.
3. Stabilirea unei rubrici separate în cadrul Bugetului Republicii Moldova privind alocarea de resurse financiare pentru iniţiative de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare ;
4. Constituirea unei Fundaţii naţionale pentru susţinerea Diasporei, care ar atrage resurse financiare din partea sectorului privat, organizaţiilor internaţionale, fundaţii caritabile, etc..);
5. Iniţierea unor cursuri de instruire a diplomaţilor noştri în domeniul comunicării şi cooperării cu Diaspora;
6. Dotarea misiunilor diplomatice cu resursele umane şi financiare necesare pentru a dezvolta o cooperare constantă şi coerentă cu asociaţiile Diasporei.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată în 2004 şi cuprinde 16 state din Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa de Est, printre care şi Republica Moldova. PEV este un instrument de politică externă al UE, prin care aceasta urmăreşte crearea unei zone de securitate şi prosperitate în jurul său. După 7 ani de implementare, PEV este departe de a-şi atinge obiectivul strategic. Mai mult decât atât, în ultimii 3 ani, o serie de evoluţii au pus la îndoială eficienţă şi capacităţile PEV, atât pe dimensiunea sa Estică, cât şi pe cea Sudică. Printre aceste evoluţii negative am putea enumera războiul ruso-georgian din august 2008, consolidarea tendinţelor autoritare în majoritatea statelor din Parteneriatul Estic, încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului în Belarus, înăbuşirea violentă a protestelor paşnice de la Chişinău din aprilie 2009, şi Minsk din decembrie 2010, înrăutăţirea condiţiilor democratice şi economice în statele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, care au dus, în cele din urmă, la izbucnirea revoltelor populare şi declanşarea războiului civil în Libia etc.. Acestea şi alte tendinţe nefaste au determinat UE să iniţieze, acum un an, reevaluarea PEV.

La 25 mai 2011, urmărind să revitalizeze PEV, Comisia Europeană a prezentat oficial nouă sa abordare, care, la fel ca şi cea precedentă, îşi propune să consolideze parteneriatele individuale şi regionale între UE şi statele din vecinătatea sa, dar, de această dată, pornind de la principiul „mai multă asistenţă financiară, pentru mai multe reforme” (more funds for more reforms). Noua abordare a fost botezată de oficialii Comisiei Europene ca reprezentând „O Nouă şi Ambiţioasă Politică Europeană de Vecinătate”. În viziunea, Baronesei Catherine Ashton, vice-preşedinta Comisiei Europene şi Înaltul Reprezentant al Politicii pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate a UE, noua abordare constituie un parteneriat între popoare pentru susţinerea şi dezvoltarea unei democraţii aprofundate şi prosperităţi economice în vecinătatea UE. La rândul său, Stefan Fule, Comisarul European pentru Extindere şi Politica Europeană de Vecinătate, consideră că noua abordare implică un mai mare grad de diferenţiere, care va asigura ca fiecare stat să dezvolte legăturile sale cu UE atât de mult, cât îi permit aspiraţiile, necesităţile şi capacităţile sale.

Înţelept, Chişinăul s-a abţinut

Entuziasmul oficialilor europeni nu este împărtăşit în aceeaşi măsură la Chişinău. Autorităţile noastre nu sunt foarte încântate de nouă abordare enunţată de Comisia Europeană. Atât Guvernul, cât şi Ministerul Afacerilor Externe şi Integrare Europeană nu au salutat până în prezent nouă viziune de revitalizare a PEV, în acelaşi timp, s-au abţinut, înţelept, de la orice critică deschisă în adresa propunerilor făcute de Comisia Europeană. De altfel, nici societatea civilă nu a reacţionat la anunţul făcut la 25 mai de către Catherine Ashton şi Stefan Fule. Noua abordare a PEV nu a trezit curiozitatea acesteia nici după publicarea în presa locală a analizei „Pentru o Politică Europeană de Vecinătate nouă, inovatoare şi ambiţioasă” semnată de Comisarul European Stefan Fule. Nu exclud că această apatie are o anumită legătură cu recenta campanie pentru alegerile locale. Totuşi, cred ca acest dezinteres al organizaţiilor neguvernamentale este legat şi de esenţa noii abordări a PEV care este, poate, nouă ca formă, dar în mare parte aceeaşi ca substanţă. Să le luăm, însă, pe rând.

Noua abordare a PEV vine cu serie de inovaţii terminologice, cum sunt noţiunile „dezvoltarea unei democraţii aprofundate şi sustenabile” (building deep and sustainable democracy), sau „susţinerea unei dezvoltări economice inclusive” (support inclusiv economic development). Însă, paradoxal sau nu, chiar dacă aceste termene sună inovator, conţinutul lor nu este deloc nou pentru spaţiul dintre Prut şi Nistru şi nici pentru Parteneriatul Estic în general. Astfel, dacă până în prezent prin democraţie înţelegeam alegeri libere şi corecte, libertatea presei, libertatea întrunirilor, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei, controlul democratic asupra forţelor armate şi de securitate, de acum încolo toate acestea se vor numi „democraţie aprofundată” (deep democracy). Dacă până prezent prin dezvoltarea economică şi socială sustenabilă înţelegeam dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, crearea locurilor de lucru, îmbunătăţirea climatului investiţional, promovarea investiţiilor, dezvoltarea agricolă şi rurală, înlăturarea disparităţilor economice regionale, îmbunătăţirea politicilor macro-economice, perfecţionarea dialogului în domeniul politicilor sociale, de acum încolo toate acestea se vor numi „dezvoltare economică inclusivă” (inclusiv economic development). Forme noi, acelaşi conţinut.

De asemenea, noua abordare a PEV prevede crearea a două noi instrumente de finanţare a proiectelor şi programelor iniţiate de către organizaţiile neguvernamentale în vedere promovării reformelor democratice, şi anume: Civil Society Facility şi European Endowment for Democracy. Ambele fonduri sunt extrem de necesare pentru a ajuta organizaţiile neguvernamentale să-şi îmbunătăţească capacităţile de iniţiere, promovare şi monitorizare a reformelor democratice, inclusiv, în parteneriat cu guvernele. Eficienţa acestor doua instrumente de asistenţă va depinde, însă, foarte mult de modul în care ele vor fi capabile să răspundă rapid la necesităţile societăţilor civile din statele PEV. Dacă respectivele proceduri vor repeta practicile actuale ale Comisiei Europene, practici rigide care consumă foarte mult timp şi eforturi, atunci dezamăgirea va fi foarte mare. Prin urmare, atâta timp cât nu este clar cum vor arată procedurile de accesare a resurselor financiare de care vor dispune Civil Society Facility şi European Endowment for Democracy, vor exista inevitabil îndoieli fireşti faţă de eficienţa acestora. De altfel, regulile de accesare aplicate de Black Sea Trust for Regional Cooperation şi Balkan Trust for Democracy ale German Marshal Fund of the United States sunt, în opinia noastră, exemple bune de urmat şi de către noile instrumente financiare propuse de Comisia Europeană.

UE ezită în faţa Rusiei

Conform noii viziuni a PEV, UE îşi va îmbunătăţi implicarea în soluţionarea conflictelor prelungite din vecinătatea sa, în special, prin valorificarea instrumentelor oferite de Politica Externă şi Securitate Comună a UE, promovarea unor acţiuni comune pe probleme de securitate în forurile internaţionale, susţinerea măsurilor de promovare a încrederii în raport cu teritoriile secesioniste, sprijinirea eforturilor şi structurilor internaţionale legate de soluţionarea respectivelor conflicte, susţinerea implementării soluţiilor politice etc.. Pentru Republica Moldova aceste oferte/promisiuni de ordin general nu sunt noi, dimpotrivă, ele sunt aplicate începând cu anul 2005. Datorită lor, UE şi-a mărit mult prezenţa în procesul de soluţionare a problemei transnistrene. Cu regret, totuşi, vizibilitatea crescândă a UE în regiunea transnistreană nu s-a materializat, deocamdată, în pârghii reale de influenţă asupra regimului de la Tiraspol. În continuare, Bruxellesul este nevoit sa apeleze la Moscova, în calitate de releu, pentru a-şi face auzite şi ascultate mesajele la Tiraspol. UE ezită să-şi asume şi să exercite un rol similar cu cel jucat de Rusia în contextul soluţionării transnistrene. Din păcate, nouă abordare a PEV nu ne oferă certitudinea că realităţile se vor schimba foarte mult la acest capitol în timpul apropiat. Există, însă, un element nou, care trebuie exploatat din plin de către Guvernul de la Chişinău, şi anume: disponibilitatea UE de a elabora, împreună cu organizaţiile internaţionale relevante şi partenerii cheie, scenarii de reconstrucţie post-conflictuală, care ar putea influenţa/motiva sensibil procesul de soluţionare conflictelor, inclusiv cel transnistrean, prin formularea convingătoare a beneficiilor tangibile ale viitoarelor reglementări paşnice.

Lipseşte viziunea pe termen lung

De asemenea, suntem asiguraţi ca noua abordare va întări şi mai mult Parteneriatul Estic. În acest sens, vor fi negociate şi implementate Acordurile de Asociere şi Acordurile Comprehensive şi Aprofundate cu privire la Zonele de Comerţ Liber; va continua procesele de democratizare, precum şi cele de facilitare şi liberalizare a regimurilor de vize; va fi intensificată cooperare sectorială; vor fi aduse mai aproape de cetăţeni beneficiile Parteneriatului Estic; va fi activizată munca cu societatea civilă şi partenerii sociale; etc.. Reiterarea acestor asigurări, enunţate clar sau implicit încă în mai 2009, este importantă pentru statele din Europa de Est, însă, nu şi suficient. Ucraina, Moldova şi Georgia, ţări cu ferme aspiraţii europene, au aşteptat că reevaluarea PEV va aduce cu sine o conturare convingătoare, chiar dacă îndepărtă, a şanselor de materializare a respectivelor aspiraţii. Nu a fost sa fie. Comisia Europeană s-a limitat, în schimb, să ne mângâie cu menţionarea faptului că valorile pe care este întemeiată UE sunt, de asemenea, la temelia proceselor de asociere politică şi integrare economică pe care le oferă Parteneriatul Estic. În condiţiile în care UE se confruntă, în prezent, cu mari probleme interne, nici un membru realist al Parteneriatului Estic nu se aşteaptă de la Bruxelles să continue pe termen mediu politica de extindere a UE spre Est. Kievul, Chişinăul şi Tbilisi, aşteaptă, în schimb, de la Bruxelles o viziune pe termen lung, care, spre marele nostru regret, lipseşte în noua abordare a PEV.

Totodată, Stefan Fule, Comisarul European pentru Extindere şi Politica Europeană de Vecinătate, ne asigură că noua abordare aduce cu sine un mai mare grad de diferenţiere, care va asigura ca fiecare stat să-şi dezvolte legăturile cu UE atât de mult, cât îi permit aspiraţiile, necesităţile şi capacităţile sale. Nu excludem acest lucru, însă, ne întrebăm şi întrebăm, inclusiv pe oficialii europeni, cum pot Kievul, Chişinăul şi Tbilisi sa-şi valorifice pe deplin/în totalitate aspiraţiile lor europene, urmând principiul „more for more”, dacă noua abordare a PEV rămâne fidelă mottoului ex-preşedintelui Comisiei Europene Romano Prodi: „totul în afară de instituţii” (everything but institutions)? De fapt, câtă vreme mottoul lui Prodi va fi principiul fundamental al PEV, noua abordare ar trebui să fie întitulată: „mai mult, pentru mai mult, dar fără instituţii” (more for more, yet no institutions). În acelaşi timp, formula „mai multe reforme pentru mai multă asistenţă” (more reforms for more funds), nu este nicidecum nouă, ea a fost de la bun început un truism intrinsec principiului diferenţierii enunţat de PEV în 2004 şi apoi de Parteneriatul Estic în 2009. Nouă este acum doar formularea sa explicită.

De asemenea, Stefan Fule ne asigură că susţinerea crescândă a UE pentru statele PEV va fi condiţionată de progresele realizate de aceste state pe calea consolidării democraţiei şi respectului pentru statul de drept. Este acest principiu nou pentru statele din Parteneriatul Estic? Cei care sunt informaţi bine despre esenţa PEV şi a Parteneriatului Estic ştiu foarte bine că nu este. Condiţionalitatea „reforme versus asistenţă” este un principiu de bază al ambelor iniţiative. Este adevărat, acest principiu nu a fost aplicat cu stricteţe de chiar UE, care fiind preocupată mai cu seamă de asigurarea securităţii şi stabilităţii în jurul său, era tentată să închidă ochii la derapajele nedemocratice din statele PEV. În plus, aplicarea eficientă a principiului condiţionalităţii presupune atât un set de motivaţii puternice, cât şi definirea clară/concretă a termenilor de referinţă (benchmarks) de ordin cantitativ, calitativ şi temporali. Noua abordare a PEV reiterează, însă, acelaşi set de motivaţii strategice formulate în 2009 de către Parteneriatul Estic: asociere politica, integrarea economică, zona de comerţ liber aprofundat şi comprehensiv şi liberalizarea regimului de vize. O astfel de reiterare, fără îndoială se impunea, totuşi, de la Bruxelles se aşteaptă ceva mai mult, şi anume: perspective tangibile/previzibile pentru liberalizarea regimurilor de vize cu Ucraina, Moldova şi Georgia. Or, Comisia Europeană a preferat să ne aline şi mai departe cu perspective pe termen lung, care au un impact demoralizator asupra cetăţenilor de rând, astfel, subminând imaginea UE în statele PEV. Pe deasupra, noua abordare a PEV nu ne da certitudinea că procedurile de formulare a termenilor de referinţă (benchmarks), de monitorizare şi raportare a progreselor se vor schimba foarte mult.

Marea slăbiciune a PEV

Acestea şi alte deficienţe erodează calificativele nouă, inovatoare şi ambiţioasă ale recent reevaluatei Politici Europene de Vecinătate. Totuşi, marea sa slăbiciune constă în lipsa unei viziuni pe termen lung, care ar motiva nu doar elitele politice, ci şi societăţile din statele membre ale Parteneriatului Estic să se angajeze plenar în procesul de reforme care ne-ar apropia de şi integra gradual în UE. Or, atâta timp cât reformele vor depinde doar de entuziasmul şi angajamentul elitelor politice, procesul de transformări democratice în Europa de Est nu va fi niciodată ireversibil. Statele membre ale UE din Europa Centrală ştiu foarte bine acest adevăr, ele, de asemenea, au trecut prin acest anevoios proces al tranziţiei spre democraţii şi economii de piaţă funcţionale. În comparaţie cu statele Parteneriatului Estic, ele, însă, au beneficiat de un puternic factor motivant, un far călăuzitor, care le-a ajutat să înfrunte toate obstacolele interne şi externe în drumul lor spre modernitate, în drumul lor spre UE.

În prezent, statelor din Europa de Est le este refuzat diplomatic acest privilegiu /avantaj de care s-au bucurat anterior statele din Europa Centrală. Trebuie să recunoaştem că acest delicat refuz este formulat într-un stil oarecum cinic de către oficialii europeni. Astfel, dânşii mereu afirmă că, în primul rând, moldovenii au nevoie de reforme şi acestea trebuie realizate de noi chiar şi fără a avea perspectiva de aderare la UE. Suntem de acord că, în primul rând, moldovenii au nevoie de reforme, dar acelaşi adevăr a fost valabil şi pentru polonezi, maghiari, cehi, slovaci, sloveni, bulgari etc., cu toate acestea, lor li s-a acordat marele atu de a fi inspiraţi, motivaţi, călăuziţi de perspectiva clară a integrării europene.
Parteneriatul Estic, la fel, are stringentă nevoie de un similar far călăuzitor din partea UE. Are UE destul curaj să formuleze o astfel de viziune şi pentru Ucraina, Moldova şi Georgia? Mai are UE adevăraţi politicieni vizionari, care nu vor ţine cont de sfatul ex-cancelarului german Helmut Schmidt, care odată ar fi declarat că: „Dacă ai viziuni, du-te şi consultă un medic” (If you have visions, go see a doctor)? În septembrie, la Varşovia, va avea loc Summit-ul PEV, atunci vom afla răspunsul la întrebările noastre, atunci vom şti cât de departe şi profund are curajul să privească Bruxellesul.

Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo

La 10 iunie, ambasadorul rus Valeri Kuzmin a încercat o dată în plus limitele răbdării pragmatice a autorităţilor de la Chişinău. Profitând de recepţia pe care a acordat-o cu prilejul zilei naţionale a Federaţiei Ruse, dânsul a oferit cuvântul şi reprezentantului regiunii transnistrene Vladimir Iastrebciak, pe care l-a prezentat, nici mai mult, nici mai puţin, drept „ministru de externe al Transnistriei”. Spre surprinderea sa, dar şi a noastră, proverbiala răbdare a diplomaţilor moldoveni „a crăpat”, ei părăsind în semn de protest preacuvioasa recepţie. Nu mai puţin surprinzător este şi gestul diplomaţilor americani şi europeni prezenţi la eveniment, care au urmat actul de demnitate şi curaj al diplomaţilor noştri.

Gestul ambasadorului Kuzmin a fost calificat diferit de cele trei partide ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Marian Lupu, preşedintele interimar al Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Democrat, consideră că cele întâmplate reprezintă un „incident nefericit” o „acţiune izolată” necoordonată şi nici planificată cu ministerul de externe de la Moscova. Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Liberal Democrat, este de părere că gestul ambasadorului Kuzmin este o „jignire adusă cetăţenilor moldoveni”, dar speră că este doar o „gafă diplomatică”. Mihai Ghimpu, preşedintele Partidului Liberal, crede că „un ambasador care nu respectă statul nostru, independenţa, suveranitatea, nu are ce căuta în ţara noastră”.

Reprezentanţii Partidului Comuniştilor, cei mai aprigi apărători ai statalităţii şi integrităţii Republicii Moldova, au evitat să se pronunţe explicit pe marginea incidentului, ei preferând să muşamalizeze evenimentul formulând nişte ipoteze incongruente de ordin psihologic şi gastronomic. Mai mult decât atât, unii din ei consideră că gestul cu pricina s-a produs pe teritoriul Ambasadei, deci, pe teritoriul Federaţiei Ruse, şi prin urmare ambasadorul Kuzmin avea tot dreptul să o facă. Această logică ridicolă demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe elementare în domeniul dreptului internaţional. Or, dânşii ar trebui să ştie că Rusia, în calitate de stat suveran, este un subiect al dreptului internaţional, care impune tuturor statelor respectarea unui set de principii universale obligatorii, printre care se regăsesc egalitatea suverană a statelor, neamestecul în treburile interne, respectarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale statelor. Având în vedere caracterul lor universal şi imperativ, desconsiderarea sau violarea acestor principii este condamnabilă în egală măsură, indiferent de locul, teritoriul şi jurisdicţia unde s-ar întâmpla astfel de cazuri.

Preocupaţi de necesitatea atenuării efectelor de moment ale gestului ambasadorului Kuzmin, majoritatea politicienilor noştri preferă fie să minimalizeze cazul, reducându-l la statutul unei gafe diplomatice nefericite, fie să-l neglijeze totalmente. Ambele opţiuni sunt greşite. Ambasadorul Valeri Kuzmin este unul dintre cei mai activi şi profesionişti diplomaţi pe care Moscova i-a avut la Chişinău până în prezent. Diplomaţii de talia domniei sale nu comit gafe întâmplătoare, gafele lor sunt fie premeditate, fie sunt acţiuni calculate ale unei politici bine chibzuite. În cazul de faţă, acţiunea ambasadorului Kuzmin, nu este deloc singulară, ea se înscrie într-un şir întreg de acţiuni şi uzanţe diplomatice care relevă promovarea de către Federaţia Rusă a unei politici sistematice de consfinţire juridică a noţiunii de „egalitate de drept” (ravnopravie storon) între Tiraspol şi Chişinău. Cine vrea să se convingă de acest lucru, îi invităm să revadă Memorandumul de la Moscova din 1997, Memorandumul Kozak din 2003, Declaraţia Medvedev-Voronin-Smirnov din 18 martie 2009, să exploreze paginile oficiale ale Ministerului de Externe, Dumei de Stat şi a Preşedinţiei Ruse, să citească comunicatele de presă emise de aceste instituţii unde se utilizează fără menajamente juridice termenii de preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene, şeful Sovietului Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene, ministrul de Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene etc. Este bine ştiut că în dreptul internaţional o astfel de republica nu există, se pare, însă, că pentru Federaţia Rusă acest fapt nu contează.

Moscova înţelege că, după eşecul Memorandumului Kozak, niciun politician raţional de la Chişinău, fie el şi comunist, nu va recunoaşte „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. De ce? Pentru că „egalitatea de drept” solicitată de Tiraspol şi Moscova ca precondiţie pentru relansarea negocierilor oficiale, ar însemna să acceptăm, de la bun început, starea de fapt din regiunea transnistreană; să ne împăcăm cu gândul că viitorul stat va fi constituit din cel puţin 2 subiecţi egali; că Tiraspolul şi, eventual, Comratul, în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela, după bunul lor plac şi în pofida oricărui garant, la principiile dreptului internaţional, în special la dreptul la autodeterminare (a se citi „secesiune”); că Tiraspolul şi Comratul în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela la dreptul internaţional pentru a decide de sine stătător asupra staţionării trupelor străine pe teritoriul lor; că agenda de integrare europeană a Chişinăului vă fi torpilată definitiv de agenda integrării cu Federaţia Rusă şi CSI a Tiraspolului şi Comratului etc. A ignora aceste potenţiale riscuri, înseamnă să nu înţelegi că, recunoscând „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, mai ales în condiţiile divizării lor profunde pe criterii geopolitice, de fapt, semnezi actul de deces clinic al Republicii Moldova.

Refuzul autorităţilor de la Chişinău de a recunoaşte starea de fapt din regiunea transnistreană constituie pentru diplomaţia rusă un obstacol important în calea consfinţirii juridice a „egalităţii de drept” între Tiraspol şi Chişinău. Diplomaţia rusă are, însă, destulă experienţă şi dexteritate pentru a ocoli acest impediment, de exemplu, prin transformarea noţiunii „egalitate de drept” în CUTUMA, care nu este altceva decât o normă nescrisă de drept consfinţită printr-o practică îndelungată. De altfel, parafrazându-l pe Mihail Gorbaciov, acest proces a început (protsess poshel) acum 20 de ani. În relaţiile internaţionale cutuma, alături de tratate, este considerată izvor al dreptului internaţional. Pentru ca acţiunile, practicile şi uzanţele diplomatice să devină norme cutumiare, este necesar ca ele să fie aplicate relativ îndelungat şi uniform, în plus să fie considerate de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Astfel, conform teoriei, pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare: un element de ordin obiectiv (faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate, relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice.

Nu este un secret pentru nimeni că Federaţia Rusă a recunoscut, de mult, tacit „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, acţiunile şi uzanţele diplomatice întreprinse şi aplicate sistematic de diplomaţia rusă în raport cu administraţia de la Tiraspol o demonstrează cu prisosinţă. Însă, pentru ca această practică să divină o normă cutumiară, ea ar trebui să fie recunoscută de cât mai multe state, sau cel puţin de actorii formatului „5+2”: OSCE, Ucraina, UE şi SUA. Or, atâta timp cât Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005 va exista, nici OSCE, nici SUA, nici UE şi, înclin să cred, nici Ucraina, nu vor urma practica recunoaşterii tacite a „egalităţii de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. Altfel spus, se vor abţine de la transformarea noţiunii „egalitate de drept” într-o normă cutumiară. Să sperăm că şi politicienii noştri înţeleg acest lucru.

Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo
Roma, 16.06.2011

http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=152&id=1477

Subiectul liberalizării regimului de vize este unul foarte arzător pentru R. Moldova atât pentru autorităţi cât şi pentru cetăţenii de rând. Va propun sa cititi un interviu cu Eugen Revenco,  care timp de o săptămână s-a aflat într-o vizită de documentare în Serbia şi Macedonia. Vizita a avut drept scop analiza experienţei ţărilor Balkanice privind liberalizaea regimului de vize cu UE pentru ca ulterior să se propună careva sugestii privind implementarea planului de acţiuni ce ţine de liberalizarea regimului de vize dintre R. Moldova şi UE. Va doresc lectură plăcută!

Eugen Revenco: „liberalizarea regimului de vize trebuie să ducă la creşterea securităţii spaţiului estic fără riscuri pentru UE, nici migraţional, nici din punct de vedere al corupţiei, al crimei organizate, traficului de fiinţe umane.”

La începutul acestui an Republica Moldova a primit din partea Uniunii Europene planul de acţiuni pentru obţinerea călătoriilor fără vize în spaţiul Schenghen. După epuizarea sarcinilor înscrise în acest plan, moldovenii ar putea evita cozile de la ambasade pentru obţinerea vizelor. Pentru că o vorbă din popor spune că e mai bine să înveţi din greşelile altora, Republica Moldova ar putea profita de experienţa ţărilor din Balcanii de Vest pentru a obţine un rezultat pozitiv, dar mai ales, unul rapid. Cum? Aflăm într-o discuţie matinală cu Eugen Revenco, coordonator de programe la Asociaţia de Politică Externă.

Europa Liberă: Dle Revenco, din câte ştim săptămâna trecută aţi fost într-o vizită de documentare în Serbia şi Macedonia, ţări care din 2009 au undă verde pentru călătoriile în spaţiul Schenghen. Ce ar putea Republica Moldova să înveţe din experienţa ţărilor balcanice?

Eugen Revenco: „Experienţa ţărilor balcanice este puţin diferită şi parcursul lor este puţin diferit de cel al Republicii Moldova şi ceea ce ne aşteaptă. Pentru Balcani, liberalizarea regimului de vize a constituit revenirea la un regim de călătorie pe care l-au avut cu 20 de ani în urmă. În timp ce pentru Moldova acest argument nu este atât de puternic, noi am avut călătorie liberă doar câţiva ani şi doar cu România şi unele ţări din regiune, membre ale UE deja.

Este important că decizia politică urmează să fie luată peste o perioadă anumită de implementare a planului de acţiuni privind regimul liberalizat de vize. Aici vom avea verificări foarte dure din partea UE, pentru că mecanismele diferenţiază, mecanismele şi metodele de verificare devin mai sofisticate, dar şi impactul liberalizării a fost observat de UE deja asupra acestor ţări.

Bunăoară, s-a observat că odată cu liberalizarea regimului de vize a crescut numărul solicitanţilor azil, anume abuzul de acest sistem. Probabil că UE va trebui să pună în aplicaţie un mecanism special de prevenire a abuzurilor, dar şi ţara noastră ar trebui să elaboreze măsuri compensatorii pentru preveni exodul de populaţie în acest caz”.

Europa Liberă: Vreţi să sugeraţi că Uniunea Europeană va fi mai precaută în cazul Republicii Moldova?

Eugen Revenco: „Cu siguranţă va fi mai precaută, pentru că vedeţi Dvs care-i situaţia, liberalizarea regimului de vize trebuie să ducă la creşterea securităţii spaţiului estic care să nu prezinte riscuri pentru UE, nici migraţional, nici din punct de vedere al corupţiei, al crimei organizate, traficului de fiinţe umane. Republica Moldova însă, în pofida retoricii pe care o are, se pare că începe să nu producă rezultate. Dacă ne referim la traficul de fiinţe umane, atunci cruciale sau cele mai important criterii vor fi în continuare cele aplicate de SUA, iar aici Republica Moldova se pare că se mişcă de la nivelul doi spre nivelul trei, din păcate…”

Europa Liberă: Adică mai rău?

Eugen Revenco: „Mai rău şi asta este marele paradox în această istorie de succes. În timp ce Macedonia a fost unul dintre liderii regionali şi acest coeficient american s-a ridicat până la 1, vedeţi care este contrastul deja?”

Europa Liberă: Dar care este explicaţia, dle Revenco, pentru că de regulă se invocă Transnistria, se invocă transparenţa frontierei de la est?

Eugen Revenco: „Ştiţi, eu cred că este problema în ineficienţa aplicării acelor reforme promise şi problemele trebuie căutate în interior, de ce aceste probleme au apărut în continuare. Eu cred că este vorba de ineficienţa sistemului afacerilor interne în general, dar şi o coordonare insuficientă sau chiar proastă putem spune a implementării angajamentelor asumate faţă de partenerii externi.

Mai este şi un element politic important pe care trebuie să îl reţinem: că ţările din Balcani îşi închid dosarele de monitorizare în faţa Consiliului Europei în ceea ce priveşte angajamentele de aderare, bunăoară Serbia, care a aderat în 2003 în următorii câţiva ani, adică în 2008 şi-a încheiat procedura de monitorizare. Republica Moldova este monitorizată mai bine de 15 ani şi aşa cum scrie în rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, trecerea la o etapă superioară sau la un nivel avansat în relaţiile cu UE nu poate avea loc fără închiderea angajamentelor asumate la momentul aderării la Consiliul Europei”.

Europa Liberă: Dle Revenco, dar mai are Republica Moldova şanse să adere odată cu ţările din Balcanii de Vest la UE decât să rămână în Parteneriatul Estic alături de ţări ca Belarus sau Ucraina?

Eugen Revenco: „Eu cred că unica, aşa cum spune şi Ministerul de Externe, unica ofertă reală care este astăzi este Parteneriatul Estic. Valorificarea acestei politici estice este ceea ce putem să facem şi ceea ce trebuie să facem”.

Europa Liberă: Deci trenul este pierdut, să zicem aşa?

Eugen Revenco: „Eu nu aş vorbi de trenuri pierdute, dar aş vorbi despre perspective îndelungate. Nu aş închide uşile de pe acum, este prea trist dacă începem să ne tăiem perspectivele noi înşine. Calitatea reformelor şi schimbarea realităţilor în ţară este ceea ce trebuie să ne preocupe în primul rând, iar UE este o lumină la capătul tunelului. Fără acest efort şi dacă începem de pe acum să ne facem probleme, desigur că nu o să ajungem.

Parteneriatul Estic reprezintă o politică evolutivă şi nu este chiar atât de rău că avem alte cinci ţări în acest parteneriat faţă de care putem face diferenţa şi atunci din această competiţie regională putem obţine şi rezultate. Ţări mari ca Ucraina pot deschide uşi şi am văzut în ceea ce priveşte regimul liberalizat de vize, Ucraina a fost cea care prima a obţinut această foaie de parcurs sau plan de acţiuni iar dacă ar fi fost Republica Moldova singură, nu ştiu dacă o obţinea”.

Europa Liberă: Ţinând cont de perioada în care ţările din Balcanii de Vest au obţinut liberalizarea regimului de vize, cât de realist este termenul pe care şi l-a propus guvernul de la Chişinău pentru obţinerea unui regim liberalizat de vize? Sfârşitul lui 2012?

Eugen Revenco: „Nu ştiu dacă 2012 este un termen realist sau final pe care şi l-a fixat guvernul. Este important ca în perioada care urmează guvernul să demonstreze că reformele care au pornit şi gestionarea întregului sector de afaceri interne nu prezintă riscuri şi pericole. Eu ştiu că programul de guvernare este întocmit pentru patru ani şi se pare că guvernul vrea în doi ani de zile să implementeze toate elementele de ordin tehnic. În cazul Serbiei, perspectiva de lungă durată, cum este şi la noi astăzi, a constituit circa patru ani. Între patru ani ar putea fi un termen rezonabil. Iarăşi, nu ştiu dacă putem vorbi spre 2012, eu m-aş orienta cel mult la un termen de 2013, atunci când se va termina implementarea programului de guvernare şi atunci vom putea verifica exact dacă s-a ţinut guvernul de cuvânt sau nu”.