Ar putea să îmi explice cineva ce înseamnă limbă de stat sau mai bine zis care este limba de stat? Deşi pretindem că suntem un stat democratic, dăm dovadă de o frică nebună atunci când trebuie să spunem pe nume ce limbă vorbim. Deseori mă întreb este ăsta un păcat? Lezăm oare drepturile vreunei categorii de populaţie (apropo minoritară) dacă spunem că limba noastră este limba română? Sincer nu pot înţelege care este problema.

De mai mult timp încerc să fiu tolerantă, nu mai reaţionez negativ atunci când aud spunând limbă moldovenească, deşi de fiecare dată simt un junghi. Mă gândesc în sine că poate acest fapt este mijlocul ce contribuie la coeziunea socială. Să stiţi că nu este aşa. Este un mijloc de a ne îndepărta de adevăr şi de adânci ura din societate. De fiecare dată când tac am senzaţia că ascund un adevăr şi sincer mi se stirbeşte din demnitate. Da este un subiect sensibil, dar doar pentru că noi l-am făcut sensibil şi da este un posibil motiv de conflict, dar doar pentru că noi îi dăm curs.

O politică bine gândită şi promovată corect ar putea contribui la disparitia de pe agenda socială a R. Moldova a problemei limbii precum şi la consolidarea identităţii naţionale a fiecăruia dintre noi fie român, ucrainean, bulgar, găgăuz sau rus.

Ne plângem mereu că ruşii şi alte minorităţi naţionale nu ne respectă. Ştiţi de ce? Pentru că noi înşine nu ne respectăm. Când ne întreabă cineva ce limbă vorbim răspundem limba de stat. Mai mare rusine nu am văzut şi cel mai grav este că până şi în documentele oficiale, pentru că ne temem să scriem denumirii limbii, scriem limba de stat.  Mă întreb de ce? Suntem oare sub dominaţie stalinistă? Ne vor trimite în Siberia dacă ne recunoaştem originile?

Telefonată de o insitutie ce facea un sondaj de opinie am fost abordata in limba rusa. Când am intrebat motivul domnişoara mi-a spus ca in limba de stat sunt multe cuvinte complicate, dar dacă consider că cunosc atât de bine limba de stat ea va continua in limba de stat. Să ştiţi că în ceia ce mă priveşte, acest fapt a pus capăt toleranţei mele, nu doar voi insista asupra pronunţării denumirii limbii de stat dar voi insista si pe titulatura corecta. Acest lucru ar trebui să îl facă şi autorităţile, precum şi multe altele pentru că de altfel riscăm să ne pierdem nu doar respectul celorlalţi dar si respectul de sine.

Limba noastră este cea română, şi ea trebuie respectată de toţi cetăţenii acestei ţări fie ei moldoveni (români), ucraineni, ruşi sau de altă naţionalitate. Apoi, ce limbă preferă să vorbească în familie, cercul de prieteni sau în altă parte este problema fiecăruia.

P.S. Nu mai vorbesc de faptul că în localuri publice nu e zare nici de “limba moldovenească” şi cu atât mai mult de limba română, dar ăsta e alt subiect de discuţii.

Să recunoaştem că a pune, astăzi,  aşa întrebarea, nu este nici măcar provocativ. Ceea ce se considera iniţial o criza financiară, mai apoi criza datoriilor suverane, s-a transformat într-o profundă criză instituţională, politică şi morală, a unui proiect considerat de-a lungul anilor de mare succes – Uniunea Europeană.

Fiind o Uniune, în mare parte, bazată pe principii şi valori, Uniunea Europeană riscă să se prăbuşească într-un proces de renaţionalizare. Este adevărat că declanşatorul acestui proces este criza datoriilor suverane. Se pare că prosperitatea aparentă a unei părţi considerabile a Europei a fost nesustenabilă, bazată pe împrumuturi din contul generaţiilor viitoare. Suntem martorii unui proces de “deleverage” masiv, care pune capăt unei lungi perioade de excese financiare. Prima victimă se pare că este moneda unica Euro, dar nu numai – criza prestigiului Europei ca o zonă de prosperitate, pace socială şi leadership performant. Umilinţa cu care se discută cu China şi Rusia, condiţiile de salvare a Europei sunt sufocante pentru mândria europenilor. Cât timp se va mai putea refuza oferta? Nici FMI nu este capabil să vina în ajutor.

O altă latură latentă, dar nu mai puţin periculoasă, este criza zonei Schengen. Sub presiunea problemei economice, dar şi a creşterii populismului de tot soiul, se aud tot mai multe voci care cer introducerea controlului migraţiei şi traficului liber. Toate acestea, şi multe altele, pe fundalul unei lipse totale de leadership, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.

Leadership – ul a fost crucial la înfiinţarea UE. Fruntaşii europeni au avut curajul să se ridice deasupra propriilor interese politice, chiar şi deasupra intereselor naţionale. Un fenomen greu de conceput astăzi. Nimeni nu poate să ignore interesele propriilor cetăţeni. Dar, marea măiestrie a marilor politicieni a fost şi rămâne abilitatea de a se ridica deasupra presiunilor cotidiene, să accepte schimbarea şi să-şi ia riscuri inevitabile. Toţi, astăzi, vor doar să păstreze Status Quo. Paradoxal,  cei care-şi doresc schimbarea şi acţionează sunt consideraţi anti-europeni.
Concomitent, este evident că UE se confruntă cu o problemă fundamentală de structura. Nu poţi să ai o monedă unică fără o uniune fiscală şi implicit politică, asta ar însemna transferul de suveranitate. Alternativa este doar una, colapsul Euro. În paranteză, vreau să menţionez că Moldova s-a confruntat cu acest fenomen (vorbind strict economic) la sfârşitul anilor ’90. Pe de o parte politica monetara rigidă a Băncii Naţionale, impusă de FMI, iar pe de altă parte o practică bugetar-fiscală extrem de “slabă”. Deficitul enorm era finanţat de împrumuturi şi granturi. Numai reforma fundamentală bugetar-fiscală a permis stabilizarea situaţiei şi revenirea la creşterea economică.Paradoxal, Europa se confruntă cu acelaşi fenomen – o bancă centrală cramponată de stabilitatea monetară şi controlul inflaţiei, şi 17 politici fiscale, una mai “soft” decât alta. Miracole nu există. Exista un consens între specialişti, numai o politică fiscală comună impusă de un Guvern economic şi implementată în condiţii de unitate politică. Este posibil aşa ceva? Este greu de crezut. Astăzi, 70% din populaţia UE este împotriva măsurilor comune de salvare a zonei Europa.

Rezistenţa o opune, în special, generaţia tânără. Ei nu consideră că ar trebui să platească pentru greşelile părinţilor, care au conceput greşit UE. Ei nu au memoria (frica) unui război devastator. Ei, real, doresc mai puţină muncă şi mai multă “pâine şi distracţii”.

Cine din liderii europeni sunt capabili să meargă în întimpinarea provocărilor şi împotriva naţionalismului, populismului?  Sarkozy? Merkel? Apropo de doamna Merkel şi Germania, nemţii preferă să utilizeze puterea economică pentru a impune decizii politice. Numai că aceste politici sunt bazate pe interesele de uz intern german, “Pedigree-ul” Băncii Centrale Europene, clonat de la Bundesbank este un exemplu.
Franţa este subclasată de Germania, lucru care stârneşte mari frustrări la Paris. Alte ţări nordice, tot mai des vorbesc despre diferenţa lor fundamentală faţă de ţările sudice.

Italia? Cu o datorie enormă care nu poate fi deservită cu 7% dintre străini.

Spania? Problemele Greciei sunt “floare la ureche” în comparaţie.

Conducătorii formali ale structurilor, aleşi pe criteriul “sa nu aibă duşmani”, dar lipsiţi total de personalitate?

Au rămas săptămâni numărate până când UE trebuie să decidă (acţioneze) nişte lucruri extrem de importante. În primul rând, să fixeze situaţia cu datoriile suverane, să liniştească pieţele financiare. Sunt doua soluţii – 1. Banca Central Europeană trebuie să joace rolul de “last resort”, anunţând că va răscumpăra datoriile suverane fără limită, riscul inflaţiei nu este un argument; 2. Emiterea unor bond-uri europene care ar acoperi (garanta) cel puţin 60% din datorii raportate la PIB.

Alt aspect, cu mult mai conceptual, este construcţia unui nou fundament a Europei, bazat pe politica fiscală comună şi Uniunea politică. Alternativa este renunţarea la Euro, o tragedie greu de suportat pentru europeni. Există un calcul al băncii UBS, care arată că renunţarea la Euro l-ar costa pe fiecare cetăţean european aproximativ 10 000 Euro sau de la 20-40% din PIB.

Ce facem noi, moldovenii? Renunţăm la aspiraţiile noastre europene? Bineînţeles ca nu. Modelul european narativ ca loc confortabil de viaţă, rămâne atractiv în continuare. Dar, să nu fim naivi. Astăzi, extinderea nu este o prioritate pentru UE la fel ca şi toate formele de liberalizare (piaţa, migraţii) şi asistenţa financiară.

Parcurgem o perioada extrem de complicată. Nici măcar nu avem timp să fim judecaţi de istorie. Avem nevoie să facem istorie.

Reflecţii pe marginea şedinţei Consiliului European pentru Relaţii Externe

10 noiembrie 2011, Varşovia

Sursa: APE, http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=152&id=1576

Contextul general
În ultimii douăzeci de ani, în Republicii Moldova s-au produs o serie de schimbări majore la nivel politic, economic şi socio-cultural. Colapsul Uniunii Sovietice a dat naştere unui proces de tranziţie continuu în toate sferele vieţii umane care a dus la apariţia unor noi fenomene de ordin social sau aprofundarea unora deja existente, migraţia populaţiei apte de muncă fiind una din ele. Migraţia este determinată în special de lipsa locurilor de muncă şi salariile mici, situaţia politică instabilă, inexistenţa unei siguranţe sociale şi economice. Conform datelor statistice oferite de Biroul Naţional de Statistică, în anul 2010 aproximativ 311,000 mii de oameni  s-au aflat peste hotarele ţării la lucru sau în căutare de lucru. În acelaşi timp, se presupune că neoficial numărul real al migranţilor este de circa 600 mii de cetăţeni.

Odată stabiliţi în ţările gazdă, migranţii moldoveni au început să se organizeze în organizaţii obşteşti cu statut de asociaţii obşteşti ale cetăţenilor străini, având ca scop păstrarea identităţii naţionale şi culturale, precum şi asigurarea drepturilor fundamentale. În prezent, autorităţile Republicii Moldova au stabilite legături cu 60 de asociaţii obşteşti ale Diasporei moldoveneşti din 21 de ţări. Cele mai multe asociaţii obşteşti sunt înregistrate în Italia (20), Ucraina (14), Federaţia Rusă (11), Republica Franceză (6), Republica Portugheză (4) Canada (3) şi SUA (3).

Asociaţiile obşteşti ale Diasporei moldoveneşti sunt, în mare parte, nişte organizaţii rudimentare care necesită a fi fortificate şi susţinute de către autorităţile de la Chişinău pentru a avea un impact real şi vizibil în ţările gazdă. Până în prezent acestea au fost înfiinţate haotic, iar legăturile şi reţelele de comunicare şi cooperare între ele sunt foarte slabe sau chiar inexistente. Ca rezultat, impactul activităţii lor este neconcludent şi, de multe ori, imperceptibil. De asemenea, această realitate împiedică Diaspora noastră să joace un rol important în promovarea obiectivelor de politică externă a Republicii Moldova.

Numărul migranţilor moldoveni este unul semnificativ, iar efectele aflării lor peste hotare se răsfrâng atât asupra situaţiei politice, cât şi a celei economice din ţara noastră. Fiind absenţi din viaţa politică moldovenească, cetăţenii Republicii Moldova aflaţi peste hotare, care în mod cert reprezintă o forţă politică, nu îşi pot exercita întru totul drepturile cetăţeneşti precum şi apăra drepturile sale fundamentale cu toate că au o contribuţie majoră la dezvoltarea economică a statului.   Remitenţele reprezintă unul dintre elementele cheie ale creşterii economice deşi acestea sunt îndreptate mai mult spre consum decât spre dezvoltarea businessului mic şi mijlociu.

Migraţia cetăţenilor Republicii Moldova peste hotare în scopul găsirii locurilor de muncă a condus la apariţia unor probleme de ordin social şi economic cum ar fi: creşterea numărului de copii abandonaţi, distrugerea familiilor, depopularea satelor moldoveneşti, insuficienţa forţei de muncă calificate, degradarea socio-economică a localităţilor rurale, dar şi la apariţia unui set nou de probleme cu care se confruntă nemijlocit migranţii odată ajunşi în ţara gazdă (încălcarea drepturilor fundamentale,  lipsa protecţiei sociale, servicii consulare deficiente, lipsa consultanţei juridice adecvate, estomparea tradiţiilor culturale, denaţionalizarea etc..).

Instituţionalizarea Diasporei moldoveneşti
Până în prezent, autorităţile Republicii Moldova au întreprins o serie de acţiuni având ca scop crearea cadrului juridico-instituţional pentru promovarea şi protejarea drepturilor cetăţenilor noştri aflaţi peste hotare, însă procesul s-a dovedit a fi lent şi anevoios.

În anul 1994, în cadrul Departamentului Relaţii Naţionale, astăzi Biroul Relaţii Interetnice , a fost creată Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora. Iniţial, activitatea direcţiei s-a axat pe susţinerea Diasporei moldoveneşti prin intermediul promovării tradiţiilor naţional – culturale, stabilirii legăturilor de cooperare între organizaţiile obşteşti ale Diasporei şi autorităţile de la Chişinău.

Prin Hotărârea Guvernului RM nr. 1322 din 29.12.2000 cu privire la unele măsuri de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare, a fost constituit, pe baze obşteşti, Consiliul Coordonator pentru susţinerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (în continuare numit Consiliu) din componenţa sa nominală făcând parte reprezentanţi ai diferitelor structuri de resort  la nivel de vice-miniştri, preşedinţi şi directori generali.  Direcţiile principale de activitate ale Consiliului au fost clasificate în baza a patru domenii: drepturile omului, cultură, educaţie şi învăţământ, protecţie socială. Deşi domeniile menţionate sunt de maximă importanţă pentru îmbunătăţirea vieţii de zi cu zi a reprezentanţilor Diasporei noastre, acţiunile reale întreprinse de autorităţi s-au dovedit a fi mai puţin eficiente, ele axându-se mai mult pe iniţiative de suprafaţă precum :  - social: „Sprijinirea persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, în vederea obţinerii vizei de intrare în Republica Moldova, reîntoarcerii şi stabilirii în ţară, înmatriculării în instituţiile de învăţământ sau încadrării în câmpul muncii”;- educaţie şi învăţământ: „Acordarea ajutorului necesar  persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, şi organizaţiilor lor etnoculturale în realizarea dreptului de a studia limba maternă, literatura, istoria, geografia patriei istorice, în conformitate cu normele dreptului internaţional, cu legislaţia statelor, ai căror cetăţeni sunt, şi cu acordurile interstatale la care este parte Republica Moldova”;- drepturile omului: „1. Susţinerea dezvoltării libere a persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, în conformitate cu principiile dreptului internaţional şi cu legislaţia ţărilor lor de reşedinţă. Stabilirea de contacte cu persoanele originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare, şi cu organizaţiile obşteşti ale acestora, 2. Acordarea de către misiunile diplomatice a unei asistenţe organizatorice, metodologice şi juridice persoanelor originare din Republicii Moldova, domiciliate peste hotare”.

În anul 2005, a fost instituit pe lângă Guvern Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare în componenţa cărora au intrat liderii unor organizaţii obşteşti moldoveneşti de peste hotare şi reprezentanţi ai Guvernului. Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare urma să funcţioneze în calitate de organ consultativ orientat spre exprimarea şi prezentarea intereselor Diasporei moldoveneşti organelor de stat ale Republicii Moldova. Crearea unui nou Consiliu nu a favorizat schimbări calitative, activităţile sale s-au rezumat doar la reuniuni sporadice, de obicei în cadrul Congreselor Diasporei moldoveneşti.

Transformările politice din 2009, au determinat autorităţile să acorde o mai mare importanţă cetăţenilor săi aflaţi peste hotare înţelegând că aceştia reprezintă o forţă politică şi economică considerabilă. Subiectul Diasporei moldoveneşti a fost pus în discuţie în termeni calitativ noi, acesta fiind inclus ulterior în Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova 2011 – 2014.

De această dată au fost luate în considerare mai multe dimensiuni ale problematicii Diasporei moldoveneşti ce ţin atât de politici la nivel de stat, cât şi de activităţi curente printre care cele mai importante sunt :
1. „Intensificarea dialogului bilateral cu statele în care există comunităţi importante de cetăţeni ai Republicii Moldova şi semnarea acordurilor de protecţie socială a acestora;

2. Elaborarea unei ample politici de stat pentru susţinerea persoanelor originare din Republica Moldova aflate peste hotare, inclusiv crearea cadrului instituţional necesar şi elaborarea unui plan de acţiuni pentru susţinerea acestora.

3. Asigurarea portabilităţii drepturilor sociale ale lucrătorilor migranţi prin negocierea şi încheierea acordurilor bilaterale în domeniul securităţii sociale cu statele-gazdă;

4. Extinderea oportunităţilor legale de angajare a cetăţenilor Republicii Moldova peste hotare prin încheierea acordurilor bilaterale în domeniul migraţiei de muncă cu statele de destinaţie;

5. Realizarea iniţiativelor comune cu statele de destinaţie, preconizate pentru facilitarea reîntoarcerii lucrătorilor migranţi şi reintegrării lor pe piaţa muncii din Republica Moldova, inclusiv în cadrul Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană;

6. Promovarea reintegrării lucrătorilor migranţi întorşi de peste hotare prin consilierea şi sus-ţinerea în recunoaşterea calificărilor obţinute şi iniţierea propriilor afaceri;

7. Crearea condiţiilor stimulatorii în vederea atragerii remitenţelor în proiecte investiţionale pentru dezvoltare durabilă.”
Deficienţele cadrului legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei

În urma analizei actualului cadrul legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei au fost depistate următoarele deficienţe:

1. Lipsa unei viziuni strategice cuprinzătoare de susţinere a Diasporei. Până în prezent, autorităţile centrale au pus accentul, în mare măsură, pe activităţi de păstrare a identităţii naţionale şi culturale a persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare temporar sau permanent. Aceste activităţi s-au rezumat, în special, la dotarea asociaţilor obşteşti ale Diasporei cu simboluri de stat (drapel, stemă, imn) înregistrări audio şi video, achiziţionarea costumelor naţionale, abonarea la diferite ediţii periodice, organizarea unor activităţi cu ocazia sărbătorilor naţionale, acoperirea cheltuielilor pentru participarea liderilor organizaţiilor obşteşti la congrese, etc..). Însă, problemele cu care se confruntă cetăţenii noştri în ţările gazdă sunt mult mai vaste. De asemenea, migraţia lor peste hotare are profunde implicaţii asupra dezvoltării socio-economice a Republicii Moldova. Astfel, susţinerea Diasporei trebuie să pornească de la abordarea complexă şi integrată a problemelor cu care se confruntă cetăţenii noştri în statele gazdă, dar şi în propria lor ţară. Anume pe o astfel de abordare ar trebui să se întemeieze elaborarea unei Strategii de stat de susţinere a Diasporei, care ar trasa principiile, obiectivele şi direcţiile principale de activitate.

2. Lipsa unei instituţii guvernamentale capabile să formuleze, coordoneze, implementeze şi monitorizeze politicile statului ce au ca scop susţinerea Diasporei. De exemplu, este evident că actualul cadrul instituţional, reprezentat, în particular, de Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora din cadrul Biroului Relaţii Interetnice,  nu are autoritatea cuvenită şi nici resursele necesare pentru a face faţă volumului de activităţi existente, atât din punct de vedere a personalului (un staff de 5 persoane dintre care 3 sunt active), cât şi din punctul de vedere al activităţilor de bază ale Biroului Relaţii Interetnice. Pe parcursul anilor au fost propuse mai multe iniţiative referitor la structura instituţională ce ar trebui să administreze acest subiect, iar recent Guvernul RM a decis crearea unei Agenţii pentru Diasporă, care va  dezvolta legăturile cu moldovenii plecaţi peste hotare şi, totodată, va coordona aplicarea politicilor statului în domeniul migraţiei. Agenţia va fi susţinută de mai multe ministere: Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor,  Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.  Decizia creării unei Agenţii pentru Diasporă, precum şi includerea unui număr mai mare de probleme ale Diasporei în programul de activitate al Guvernului pentru 2011-2014, reprezintă un pas major în schimbarea percepţiei necesităţilor cetăţenilor noştri aflaţi peste hotarele ţării. Însă, până în prezent nu a fost prezentată o descriere clară a atribuţiilor şi modului de organizare al respectivei Agenţii, care ar trebui să constituie o instituţie viabilă, capabilă de a gestiona subiectul Diasporei moldoveneşti şi aflată în contact direct cu ministerele şi instituţiile aferente.

3. Resursele financiare derizorii alocate pentru susţinerea Diasporei. Având în vedere vasta gamă de activităţi, resursele financiare alocate de Guvern nu se mai pot limita doar la 150 000 lei, sumă ce a constituit bugetul pentru anul 2011. De asemenea, trebuie excluse din Dispoziţii şi Hotărâri de Guvern expresii vagi precum „…sus-numitul program se va efectua din contul şi în limita disponibilităţilor financiare ale organelor responsabile de realizare…”, care permit instituţiilor să decidă la latitudinea lor, dacă au sau nu au bani pentru acţiuni de susţinere a Diasporei. Pentru a avea un efect vizibil este nevoie de a include în buget o rubrică separată destinată clar activităţilor întreprinse de viitoarea Agenţie pentru gestionarea subiectului Diasporei.

4. Pregătirea insuficientă a reprezentanţilor misiunilor noastre diplomatice în domeniul comunicării şi cooperării cu Diaspora. Ambasadele Republicii Moldova în ţările gazdă trebuie să reprezinte instituţii accesibile, profesioniste, promotoare de asistenţă consulară, informaţională şi juridică. În prezent, din cauza lipsei resurselor financiare, activităţile ambasadelor, în ceia ce priveşte relaţiile cu Diaspora, se limitează la întâlniri sporadice cu ocazia sărbătorilor naţionale şi oferirea de asistenţă consulară. Cu regret, deocamdată, misiunile noastre diplomatice nu au reuşit să devină factori coagulanţi ai Diasporei. Recent, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a lansat o iniţiativă cu denumirea „Ambasada vine mai aproape de tine” care  urmăreşte facilitarea accesului la serviciile consulare. Aceasta iniţiativă este lăudabilă, însă este la fel de important ca ambasadele Republicii Moldova să-şi asume rolul, nu doar de puncte de contact, dar, mai ales de nuclee catalizatoare de activităţi/interacţiuni permanente în cadrul Diasporei. Mai mult decât atât, ele ar trebui să se implice mai activ în susţinerea şi încurajarea proceselor de instituţionalizare a Diasporei, astfel multiplicând capacităţile lor de a-şi apara interesele şi drepturile în statele gazdă. Pentru aceasta este necesară o implicare activă într-un spectru mai vast de activităţi ce presupune: resurse financiare suplimentare, viziune strategică, un plan de acţiuni convenit cu asociaţiile Diasporei, personal diplomatic bine instruit, responsabil nemijlocit de relaţiile cu Diaspora.

Recomandări:

Având în vedere deficienţele cadrului legal şi instituţional destinat susţinerii Diasporei, considerăm oportun să facem următoarele recomandări:

1. Elaborarea unei Strategii de susţinere a Diasporei, care ar trasa principiile, obiectivele şi direcţiile principale de activitate, care ar oferi o abordare complexă şi integrată a problemelor cu care se confruntă cetăţenii noştri în statele gazdă, dar şi în propria lor ţară;
2. Implicarea societăţii civile şi, mai ales, a reprezentanţilor Diasporei în elaborarea regulamentului de activitate a viitoarei Agenţii pentru Diasporă.
3. Stabilirea unei rubrici separate în cadrul Bugetului Republicii Moldova privind alocarea de resurse financiare pentru iniţiative de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare ;
4. Constituirea unei Fundaţii naţionale pentru susţinerea Diasporei, care ar atrage resurse financiare din partea sectorului privat, organizaţiilor internaţionale, fundaţii caritabile, etc..);
5. Iniţierea unor cursuri de instruire a diplomaţilor noştri în domeniul comunicării şi cooperării cu Diaspora;
6. Dotarea misiunilor diplomatice cu resursele umane şi financiare necesare pentru a dezvolta o cooperare constantă şi coerentă cu asociaţiile Diasporei.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată în 2004 şi cuprinde 16 state din Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa de Est, printre care şi Republica Moldova. PEV este un instrument de politică externă al UE, prin care aceasta urmăreşte crearea unei zone de securitate şi prosperitate în jurul său. După 7 ani de implementare, PEV este departe de a-şi atinge obiectivul strategic. Mai mult decât atât, în ultimii 3 ani, o serie de evoluţii au pus la îndoială eficienţă şi capacităţile PEV, atât pe dimensiunea sa Estică, cât şi pe cea Sudică. Printre aceste evoluţii negative am putea enumera războiul ruso-georgian din august 2008, consolidarea tendinţelor autoritare în majoritatea statelor din Parteneriatul Estic, încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului în Belarus, înăbuşirea violentă a protestelor paşnice de la Chişinău din aprilie 2009, şi Minsk din decembrie 2010, înrăutăţirea condiţiilor democratice şi economice în statele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, care au dus, în cele din urmă, la izbucnirea revoltelor populare şi declanşarea războiului civil în Libia etc.. Acestea şi alte tendinţe nefaste au determinat UE să iniţieze, acum un an, reevaluarea PEV.

La 25 mai 2011, urmărind să revitalizeze PEV, Comisia Europeană a prezentat oficial nouă sa abordare, care, la fel ca şi cea precedentă, îşi propune să consolideze parteneriatele individuale şi regionale între UE şi statele din vecinătatea sa, dar, de această dată, pornind de la principiul „mai multă asistenţă financiară, pentru mai multe reforme” (more funds for more reforms). Noua abordare a fost botezată de oficialii Comisiei Europene ca reprezentând „O Nouă şi Ambiţioasă Politică Europeană de Vecinătate”. În viziunea, Baronesei Catherine Ashton, vice-preşedinta Comisiei Europene şi Înaltul Reprezentant al Politicii pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate a UE, noua abordare constituie un parteneriat între popoare pentru susţinerea şi dezvoltarea unei democraţii aprofundate şi prosperităţi economice în vecinătatea UE. La rândul său, Stefan Fule, Comisarul European pentru Extindere şi Politica Europeană de Vecinătate, consideră că noua abordare implică un mai mare grad de diferenţiere, care va asigura ca fiecare stat să dezvolte legăturile sale cu UE atât de mult, cât îi permit aspiraţiile, necesităţile şi capacităţile sale.

Înţelept, Chişinăul s-a abţinut

Entuziasmul oficialilor europeni nu este împărtăşit în aceeaşi măsură la Chişinău. Autorităţile noastre nu sunt foarte încântate de nouă abordare enunţată de Comisia Europeană. Atât Guvernul, cât şi Ministerul Afacerilor Externe şi Integrare Europeană nu au salutat până în prezent nouă viziune de revitalizare a PEV, în acelaşi timp, s-au abţinut, înţelept, de la orice critică deschisă în adresa propunerilor făcute de Comisia Europeană. De altfel, nici societatea civilă nu a reacţionat la anunţul făcut la 25 mai de către Catherine Ashton şi Stefan Fule. Noua abordare a PEV nu a trezit curiozitatea acesteia nici după publicarea în presa locală a analizei „Pentru o Politică Europeană de Vecinătate nouă, inovatoare şi ambiţioasă” semnată de Comisarul European Stefan Fule. Nu exclud că această apatie are o anumită legătură cu recenta campanie pentru alegerile locale. Totuşi, cred ca acest dezinteres al organizaţiilor neguvernamentale este legat şi de esenţa noii abordări a PEV care este, poate, nouă ca formă, dar în mare parte aceeaşi ca substanţă. Să le luăm, însă, pe rând.

Noua abordare a PEV vine cu serie de inovaţii terminologice, cum sunt noţiunile „dezvoltarea unei democraţii aprofundate şi sustenabile” (building deep and sustainable democracy), sau „susţinerea unei dezvoltări economice inclusive” (support inclusiv economic development). Însă, paradoxal sau nu, chiar dacă aceste termene sună inovator, conţinutul lor nu este deloc nou pentru spaţiul dintre Prut şi Nistru şi nici pentru Parteneriatul Estic în general. Astfel, dacă până în prezent prin democraţie înţelegeam alegeri libere şi corecte, libertatea presei, libertatea întrunirilor, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei, controlul democratic asupra forţelor armate şi de securitate, de acum încolo toate acestea se vor numi „democraţie aprofundată” (deep democracy). Dacă până prezent prin dezvoltarea economică şi socială sustenabilă înţelegeam dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, crearea locurilor de lucru, îmbunătăţirea climatului investiţional, promovarea investiţiilor, dezvoltarea agricolă şi rurală, înlăturarea disparităţilor economice regionale, îmbunătăţirea politicilor macro-economice, perfecţionarea dialogului în domeniul politicilor sociale, de acum încolo toate acestea se vor numi „dezvoltare economică inclusivă” (inclusiv economic development). Forme noi, acelaşi conţinut.

De asemenea, noua abordare a PEV prevede crearea a două noi instrumente de finanţare a proiectelor şi programelor iniţiate de către organizaţiile neguvernamentale în vedere promovării reformelor democratice, şi anume: Civil Society Facility şi European Endowment for Democracy. Ambele fonduri sunt extrem de necesare pentru a ajuta organizaţiile neguvernamentale să-şi îmbunătăţească capacităţile de iniţiere, promovare şi monitorizare a reformelor democratice, inclusiv, în parteneriat cu guvernele. Eficienţa acestor doua instrumente de asistenţă va depinde, însă, foarte mult de modul în care ele vor fi capabile să răspundă rapid la necesităţile societăţilor civile din statele PEV. Dacă respectivele proceduri vor repeta practicile actuale ale Comisiei Europene, practici rigide care consumă foarte mult timp şi eforturi, atunci dezamăgirea va fi foarte mare. Prin urmare, atâta timp cât nu este clar cum vor arată procedurile de accesare a resurselor financiare de care vor dispune Civil Society Facility şi European Endowment for Democracy, vor exista inevitabil îndoieli fireşti faţă de eficienţa acestora. De altfel, regulile de accesare aplicate de Black Sea Trust for Regional Cooperation şi Balkan Trust for Democracy ale German Marshal Fund of the United States sunt, în opinia noastră, exemple bune de urmat şi de către noile instrumente financiare propuse de Comisia Europeană.

UE ezită în faţa Rusiei

Conform noii viziuni a PEV, UE îşi va îmbunătăţi implicarea în soluţionarea conflictelor prelungite din vecinătatea sa, în special, prin valorificarea instrumentelor oferite de Politica Externă şi Securitate Comună a UE, promovarea unor acţiuni comune pe probleme de securitate în forurile internaţionale, susţinerea măsurilor de promovare a încrederii în raport cu teritoriile secesioniste, sprijinirea eforturilor şi structurilor internaţionale legate de soluţionarea respectivelor conflicte, susţinerea implementării soluţiilor politice etc.. Pentru Republica Moldova aceste oferte/promisiuni de ordin general nu sunt noi, dimpotrivă, ele sunt aplicate începând cu anul 2005. Datorită lor, UE şi-a mărit mult prezenţa în procesul de soluţionare a problemei transnistrene. Cu regret, totuşi, vizibilitatea crescândă a UE în regiunea transnistreană nu s-a materializat, deocamdată, în pârghii reale de influenţă asupra regimului de la Tiraspol. În continuare, Bruxellesul este nevoit sa apeleze la Moscova, în calitate de releu, pentru a-şi face auzite şi ascultate mesajele la Tiraspol. UE ezită să-şi asume şi să exercite un rol similar cu cel jucat de Rusia în contextul soluţionării transnistrene. Din păcate, nouă abordare a PEV nu ne oferă certitudinea că realităţile se vor schimba foarte mult la acest capitol în timpul apropiat. Există, însă, un element nou, care trebuie exploatat din plin de către Guvernul de la Chişinău, şi anume: disponibilitatea UE de a elabora, împreună cu organizaţiile internaţionale relevante şi partenerii cheie, scenarii de reconstrucţie post-conflictuală, care ar putea influenţa/motiva sensibil procesul de soluţionare conflictelor, inclusiv cel transnistrean, prin formularea convingătoare a beneficiilor tangibile ale viitoarelor reglementări paşnice.

Lipseşte viziunea pe termen lung

De asemenea, suntem asiguraţi ca noua abordare va întări şi mai mult Parteneriatul Estic. În acest sens, vor fi negociate şi implementate Acordurile de Asociere şi Acordurile Comprehensive şi Aprofundate cu privire la Zonele de Comerţ Liber; va continua procesele de democratizare, precum şi cele de facilitare şi liberalizare a regimurilor de vize; va fi intensificată cooperare sectorială; vor fi aduse mai aproape de cetăţeni beneficiile Parteneriatului Estic; va fi activizată munca cu societatea civilă şi partenerii sociale; etc.. Reiterarea acestor asigurări, enunţate clar sau implicit încă în mai 2009, este importantă pentru statele din Europa de Est, însă, nu şi suficient. Ucraina, Moldova şi Georgia, ţări cu ferme aspiraţii europene, au aşteptat că reevaluarea PEV va aduce cu sine o conturare convingătoare, chiar dacă îndepărtă, a şanselor de materializare a respectivelor aspiraţii. Nu a fost sa fie. Comisia Europeană s-a limitat, în schimb, să ne mângâie cu menţionarea faptului că valorile pe care este întemeiată UE sunt, de asemenea, la temelia proceselor de asociere politică şi integrare economică pe care le oferă Parteneriatul Estic. În condiţiile în care UE se confruntă, în prezent, cu mari probleme interne, nici un membru realist al Parteneriatului Estic nu se aşteaptă de la Bruxelles să continue pe termen mediu politica de extindere a UE spre Est. Kievul, Chişinăul şi Tbilisi, aşteaptă, în schimb, de la Bruxelles o viziune pe termen lung, care, spre marele nostru regret, lipseşte în noua abordare a PEV.

Totodată, Stefan Fule, Comisarul European pentru Extindere şi Politica Europeană de Vecinătate, ne asigură că noua abordare aduce cu sine un mai mare grad de diferenţiere, care va asigura ca fiecare stat să-şi dezvolte legăturile cu UE atât de mult, cât îi permit aspiraţiile, necesităţile şi capacităţile sale. Nu excludem acest lucru, însă, ne întrebăm şi întrebăm, inclusiv pe oficialii europeni, cum pot Kievul, Chişinăul şi Tbilisi sa-şi valorifice pe deplin/în totalitate aspiraţiile lor europene, urmând principiul „more for more”, dacă noua abordare a PEV rămâne fidelă mottoului ex-preşedintelui Comisiei Europene Romano Prodi: „totul în afară de instituţii” (everything but institutions)? De fapt, câtă vreme mottoul lui Prodi va fi principiul fundamental al PEV, noua abordare ar trebui să fie întitulată: „mai mult, pentru mai mult, dar fără instituţii” (more for more, yet no institutions). În acelaşi timp, formula „mai multe reforme pentru mai multă asistenţă” (more reforms for more funds), nu este nicidecum nouă, ea a fost de la bun început un truism intrinsec principiului diferenţierii enunţat de PEV în 2004 şi apoi de Parteneriatul Estic în 2009. Nouă este acum doar formularea sa explicită.

De asemenea, Stefan Fule ne asigură că susţinerea crescândă a UE pentru statele PEV va fi condiţionată de progresele realizate de aceste state pe calea consolidării democraţiei şi respectului pentru statul de drept. Este acest principiu nou pentru statele din Parteneriatul Estic? Cei care sunt informaţi bine despre esenţa PEV şi a Parteneriatului Estic ştiu foarte bine că nu este. Condiţionalitatea „reforme versus asistenţă” este un principiu de bază al ambelor iniţiative. Este adevărat, acest principiu nu a fost aplicat cu stricteţe de chiar UE, care fiind preocupată mai cu seamă de asigurarea securităţii şi stabilităţii în jurul său, era tentată să închidă ochii la derapajele nedemocratice din statele PEV. În plus, aplicarea eficientă a principiului condiţionalităţii presupune atât un set de motivaţii puternice, cât şi definirea clară/concretă a termenilor de referinţă (benchmarks) de ordin cantitativ, calitativ şi temporali. Noua abordare a PEV reiterează, însă, acelaşi set de motivaţii strategice formulate în 2009 de către Parteneriatul Estic: asociere politica, integrarea economică, zona de comerţ liber aprofundat şi comprehensiv şi liberalizarea regimului de vize. O astfel de reiterare, fără îndoială se impunea, totuşi, de la Bruxelles se aşteaptă ceva mai mult, şi anume: perspective tangibile/previzibile pentru liberalizarea regimurilor de vize cu Ucraina, Moldova şi Georgia. Or, Comisia Europeană a preferat să ne aline şi mai departe cu perspective pe termen lung, care au un impact demoralizator asupra cetăţenilor de rând, astfel, subminând imaginea UE în statele PEV. Pe deasupra, noua abordare a PEV nu ne da certitudinea că procedurile de formulare a termenilor de referinţă (benchmarks), de monitorizare şi raportare a progreselor se vor schimba foarte mult.

Marea slăbiciune a PEV

Acestea şi alte deficienţe erodează calificativele nouă, inovatoare şi ambiţioasă ale recent reevaluatei Politici Europene de Vecinătate. Totuşi, marea sa slăbiciune constă în lipsa unei viziuni pe termen lung, care ar motiva nu doar elitele politice, ci şi societăţile din statele membre ale Parteneriatului Estic să se angajeze plenar în procesul de reforme care ne-ar apropia de şi integra gradual în UE. Or, atâta timp cât reformele vor depinde doar de entuziasmul şi angajamentul elitelor politice, procesul de transformări democratice în Europa de Est nu va fi niciodată ireversibil. Statele membre ale UE din Europa Centrală ştiu foarte bine acest adevăr, ele, de asemenea, au trecut prin acest anevoios proces al tranziţiei spre democraţii şi economii de piaţă funcţionale. În comparaţie cu statele Parteneriatului Estic, ele, însă, au beneficiat de un puternic factor motivant, un far călăuzitor, care le-a ajutat să înfrunte toate obstacolele interne şi externe în drumul lor spre modernitate, în drumul lor spre UE.

În prezent, statelor din Europa de Est le este refuzat diplomatic acest privilegiu /avantaj de care s-au bucurat anterior statele din Europa Centrală. Trebuie să recunoaştem că acest delicat refuz este formulat într-un stil oarecum cinic de către oficialii europeni. Astfel, dânşii mereu afirmă că, în primul rând, moldovenii au nevoie de reforme şi acestea trebuie realizate de noi chiar şi fără a avea perspectiva de aderare la UE. Suntem de acord că, în primul rând, moldovenii au nevoie de reforme, dar acelaşi adevăr a fost valabil şi pentru polonezi, maghiari, cehi, slovaci, sloveni, bulgari etc., cu toate acestea, lor li s-a acordat marele atu de a fi inspiraţi, motivaţi, călăuziţi de perspectiva clară a integrării europene.
Parteneriatul Estic, la fel, are stringentă nevoie de un similar far călăuzitor din partea UE. Are UE destul curaj să formuleze o astfel de viziune şi pentru Ucraina, Moldova şi Georgia? Mai are UE adevăraţi politicieni vizionari, care nu vor ţine cont de sfatul ex-cancelarului german Helmut Schmidt, care odată ar fi declarat că: „Dacă ai viziuni, du-te şi consultă un medic” (If you have visions, go see a doctor)? În septembrie, la Varşovia, va avea loc Summit-ul PEV, atunci vom afla răspunsul la întrebările noastre, atunci vom şti cât de departe şi profund are curajul să privească Bruxellesul.

Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo

La 10 iunie, ambasadorul rus Valeri Kuzmin a încercat o dată în plus limitele răbdării pragmatice a autorităţilor de la Chişinău. Profitând de recepţia pe care a acordat-o cu prilejul zilei naţionale a Federaţiei Ruse, dânsul a oferit cuvântul şi reprezentantului regiunii transnistrene Vladimir Iastrebciak, pe care l-a prezentat, nici mai mult, nici mai puţin, drept „ministru de externe al Transnistriei”. Spre surprinderea sa, dar şi a noastră, proverbiala răbdare a diplomaţilor moldoveni „a crăpat”, ei părăsind în semn de protest preacuvioasa recepţie. Nu mai puţin surprinzător este şi gestul diplomaţilor americani şi europeni prezenţi la eveniment, care au urmat actul de demnitate şi curaj al diplomaţilor noştri.

Gestul ambasadorului Kuzmin a fost calificat diferit de cele trei partide ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Marian Lupu, preşedintele interimar al Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Democrat, consideră că cele întâmplate reprezintă un „incident nefericit” o „acţiune izolată” necoordonată şi nici planificată cu ministerul de externe de la Moscova. Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova şi preşedintele Partidului Liberal Democrat, este de părere că gestul ambasadorului Kuzmin este o „jignire adusă cetăţenilor moldoveni”, dar speră că este doar o „gafă diplomatică”. Mihai Ghimpu, preşedintele Partidului Liberal, crede că „un ambasador care nu respectă statul nostru, independenţa, suveranitatea, nu are ce căuta în ţara noastră”.

Reprezentanţii Partidului Comuniştilor, cei mai aprigi apărători ai statalităţii şi integrităţii Republicii Moldova, au evitat să se pronunţe explicit pe marginea incidentului, ei preferând să muşamalizeze evenimentul formulând nişte ipoteze incongruente de ordin psihologic şi gastronomic. Mai mult decât atât, unii din ei consideră că gestul cu pricina s-a produs pe teritoriul Ambasadei, deci, pe teritoriul Federaţiei Ruse, şi prin urmare ambasadorul Kuzmin avea tot dreptul să o facă. Această logică ridicolă demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe elementare în domeniul dreptului internaţional. Or, dânşii ar trebui să ştie că Rusia, în calitate de stat suveran, este un subiect al dreptului internaţional, care impune tuturor statelor respectarea unui set de principii universale obligatorii, printre care se regăsesc egalitatea suverană a statelor, neamestecul în treburile interne, respectarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale statelor. Având în vedere caracterul lor universal şi imperativ, desconsiderarea sau violarea acestor principii este condamnabilă în egală măsură, indiferent de locul, teritoriul şi jurisdicţia unde s-ar întâmpla astfel de cazuri.

Preocupaţi de necesitatea atenuării efectelor de moment ale gestului ambasadorului Kuzmin, majoritatea politicienilor noştri preferă fie să minimalizeze cazul, reducându-l la statutul unei gafe diplomatice nefericite, fie să-l neglijeze totalmente. Ambele opţiuni sunt greşite. Ambasadorul Valeri Kuzmin este unul dintre cei mai activi şi profesionişti diplomaţi pe care Moscova i-a avut la Chişinău până în prezent. Diplomaţii de talia domniei sale nu comit gafe întâmplătoare, gafele lor sunt fie premeditate, fie sunt acţiuni calculate ale unei politici bine chibzuite. În cazul de faţă, acţiunea ambasadorului Kuzmin, nu este deloc singulară, ea se înscrie într-un şir întreg de acţiuni şi uzanţe diplomatice care relevă promovarea de către Federaţia Rusă a unei politici sistematice de consfinţire juridică a noţiunii de „egalitate de drept” (ravnopravie storon) între Tiraspol şi Chişinău. Cine vrea să se convingă de acest lucru, îi invităm să revadă Memorandumul de la Moscova din 1997, Memorandumul Kozak din 2003, Declaraţia Medvedev-Voronin-Smirnov din 18 martie 2009, să exploreze paginile oficiale ale Ministerului de Externe, Dumei de Stat şi a Preşedinţiei Ruse, să citească comunicatele de presă emise de aceste instituţii unde se utilizează fără menajamente juridice termenii de preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene, şeful Sovietului Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene, ministrul de Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene etc. Este bine ştiut că în dreptul internaţional o astfel de republica nu există, se pare, însă, că pentru Federaţia Rusă acest fapt nu contează.

Moscova înţelege că, după eşecul Memorandumului Kozak, niciun politician raţional de la Chişinău, fie el şi comunist, nu va recunoaşte „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. De ce? Pentru că „egalitatea de drept” solicitată de Tiraspol şi Moscova ca precondiţie pentru relansarea negocierilor oficiale, ar însemna să acceptăm, de la bun început, starea de fapt din regiunea transnistreană; să ne împăcăm cu gândul că viitorul stat va fi constituit din cel puţin 2 subiecţi egali; că Tiraspolul şi, eventual, Comratul, în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela, după bunul lor plac şi în pofida oricărui garant, la principiile dreptului internaţional, în special la dreptul la autodeterminare (a se citi „secesiune”); că Tiraspolul şi Comratul în calitatea lor de subiecţi egali cu Chişinăul vor putea apela la dreptul internaţional pentru a decide de sine stătător asupra staţionării trupelor străine pe teritoriul lor; că agenda de integrare europeană a Chişinăului vă fi torpilată definitiv de agenda integrării cu Federaţia Rusă şi CSI a Tiraspolului şi Comratului etc. A ignora aceste potenţiale riscuri, înseamnă să nu înţelegi că, recunoscând „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, mai ales în condiţiile divizării lor profunde pe criterii geopolitice, de fapt, semnezi actul de deces clinic al Republicii Moldova.

Refuzul autorităţilor de la Chişinău de a recunoaşte starea de fapt din regiunea transnistreană constituie pentru diplomaţia rusă un obstacol important în calea consfinţirii juridice a „egalităţii de drept” între Tiraspol şi Chişinău. Diplomaţia rusă are, însă, destulă experienţă şi dexteritate pentru a ocoli acest impediment, de exemplu, prin transformarea noţiunii „egalitate de drept” în CUTUMA, care nu este altceva decât o normă nescrisă de drept consfinţită printr-o practică îndelungată. De altfel, parafrazându-l pe Mihail Gorbaciov, acest proces a început (protsess poshel) acum 20 de ani. În relaţiile internaţionale cutuma, alături de tratate, este considerată izvor al dreptului internaţional. Pentru ca acţiunile, practicile şi uzanţele diplomatice să devină norme cutumiare, este necesar ca ele să fie aplicate relativ îndelungat şi uniform, în plus să fie considerate de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Astfel, conform teoriei, pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare: un element de ordin obiectiv (faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate, relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice.

Nu este un secret pentru nimeni că Federaţia Rusă a recunoscut, de mult, tacit „egalitatea de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul, acţiunile şi uzanţele diplomatice întreprinse şi aplicate sistematic de diplomaţia rusă în raport cu administraţia de la Tiraspol o demonstrează cu prisosinţă. Însă, pentru ca această practică să divină o normă cutumiară, ea ar trebui să fie recunoscută de cât mai multe state, sau cel puţin de actorii formatului „5+2”: OSCE, Ucraina, UE şi SUA. Or, atâta timp cât Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005 va exista, nici OSCE, nici SUA, nici UE şi, înclin să cred, nici Ucraina, nu vor urma practica recunoaşterii tacite a „egalităţii de drept” a Tiraspolului în raport cu Chişinăul. Altfel spus, se vor abţine de la transformarea noţiunii „egalitate de drept” într-o normă cutumiară. Să sperăm că şi politicienii noştri înţeleg acest lucru.

Victor Chirilă, Director Executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo
Roma, 16.06.2011

http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=152&id=1477

Subiectul liberalizării regimului de vize este unul foarte arzător pentru R. Moldova atât pentru autorităţi cât şi pentru cetăţenii de rând. Va propun sa cititi un interviu cu Eugen Revenco,  care timp de o săptămână s-a aflat într-o vizită de documentare în Serbia şi Macedonia. Vizita a avut drept scop analiza experienţei ţărilor Balkanice privind liberalizaea regimului de vize cu UE pentru ca ulterior să se propună careva sugestii privind implementarea planului de acţiuni ce ţine de liberalizarea regimului de vize dintre R. Moldova şi UE. Va doresc lectură plăcută!

Eugen Revenco: „liberalizarea regimului de vize trebuie să ducă la creşterea securităţii spaţiului estic fără riscuri pentru UE, nici migraţional, nici din punct de vedere al corupţiei, al crimei organizate, traficului de fiinţe umane.”

La începutul acestui an Republica Moldova a primit din partea Uniunii Europene planul de acţiuni pentru obţinerea călătoriilor fără vize în spaţiul Schenghen. După epuizarea sarcinilor înscrise în acest plan, moldovenii ar putea evita cozile de la ambasade pentru obţinerea vizelor. Pentru că o vorbă din popor spune că e mai bine să înveţi din greşelile altora, Republica Moldova ar putea profita de experienţa ţărilor din Balcanii de Vest pentru a obţine un rezultat pozitiv, dar mai ales, unul rapid. Cum? Aflăm într-o discuţie matinală cu Eugen Revenco, coordonator de programe la Asociaţia de Politică Externă.

Europa Liberă: Dle Revenco, din câte ştim săptămâna trecută aţi fost într-o vizită de documentare în Serbia şi Macedonia, ţări care din 2009 au undă verde pentru călătoriile în spaţiul Schenghen. Ce ar putea Republica Moldova să înveţe din experienţa ţărilor balcanice?

Eugen Revenco: „Experienţa ţărilor balcanice este puţin diferită şi parcursul lor este puţin diferit de cel al Republicii Moldova şi ceea ce ne aşteaptă. Pentru Balcani, liberalizarea regimului de vize a constituit revenirea la un regim de călătorie pe care l-au avut cu 20 de ani în urmă. În timp ce pentru Moldova acest argument nu este atât de puternic, noi am avut călătorie liberă doar câţiva ani şi doar cu România şi unele ţări din regiune, membre ale UE deja.

Este important că decizia politică urmează să fie luată peste o perioadă anumită de implementare a planului de acţiuni privind regimul liberalizat de vize. Aici vom avea verificări foarte dure din partea UE, pentru că mecanismele diferenţiază, mecanismele şi metodele de verificare devin mai sofisticate, dar şi impactul liberalizării a fost observat de UE deja asupra acestor ţări.

Bunăoară, s-a observat că odată cu liberalizarea regimului de vize a crescut numărul solicitanţilor azil, anume abuzul de acest sistem. Probabil că UE va trebui să pună în aplicaţie un mecanism special de prevenire a abuzurilor, dar şi ţara noastră ar trebui să elaboreze măsuri compensatorii pentru preveni exodul de populaţie în acest caz”.

Europa Liberă: Vreţi să sugeraţi că Uniunea Europeană va fi mai precaută în cazul Republicii Moldova?

Eugen Revenco: „Cu siguranţă va fi mai precaută, pentru că vedeţi Dvs care-i situaţia, liberalizarea regimului de vize trebuie să ducă la creşterea securităţii spaţiului estic care să nu prezinte riscuri pentru UE, nici migraţional, nici din punct de vedere al corupţiei, al crimei organizate, traficului de fiinţe umane. Republica Moldova însă, în pofida retoricii pe care o are, se pare că începe să nu producă rezultate. Dacă ne referim la traficul de fiinţe umane, atunci cruciale sau cele mai important criterii vor fi în continuare cele aplicate de SUA, iar aici Republica Moldova se pare că se mişcă de la nivelul doi spre nivelul trei, din păcate…”

Europa Liberă: Adică mai rău?

Eugen Revenco: „Mai rău şi asta este marele paradox în această istorie de succes. În timp ce Macedonia a fost unul dintre liderii regionali şi acest coeficient american s-a ridicat până la 1, vedeţi care este contrastul deja?”

Europa Liberă: Dar care este explicaţia, dle Revenco, pentru că de regulă se invocă Transnistria, se invocă transparenţa frontierei de la est?

Eugen Revenco: „Ştiţi, eu cred că este problema în ineficienţa aplicării acelor reforme promise şi problemele trebuie căutate în interior, de ce aceste probleme au apărut în continuare. Eu cred că este vorba de ineficienţa sistemului afacerilor interne în general, dar şi o coordonare insuficientă sau chiar proastă putem spune a implementării angajamentelor asumate faţă de partenerii externi.

Mai este şi un element politic important pe care trebuie să îl reţinem: că ţările din Balcani îşi închid dosarele de monitorizare în faţa Consiliului Europei în ceea ce priveşte angajamentele de aderare, bunăoară Serbia, care a aderat în 2003 în următorii câţiva ani, adică în 2008 şi-a încheiat procedura de monitorizare. Republica Moldova este monitorizată mai bine de 15 ani şi aşa cum scrie în rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, trecerea la o etapă superioară sau la un nivel avansat în relaţiile cu UE nu poate avea loc fără închiderea angajamentelor asumate la momentul aderării la Consiliul Europei”.

Europa Liberă: Dle Revenco, dar mai are Republica Moldova şanse să adere odată cu ţările din Balcanii de Vest la UE decât să rămână în Parteneriatul Estic alături de ţări ca Belarus sau Ucraina?

Eugen Revenco: „Eu cred că unica, aşa cum spune şi Ministerul de Externe, unica ofertă reală care este astăzi este Parteneriatul Estic. Valorificarea acestei politici estice este ceea ce putem să facem şi ceea ce trebuie să facem”.

Europa Liberă: Deci trenul este pierdut, să zicem aşa?

Eugen Revenco: „Eu nu aş vorbi de trenuri pierdute, dar aş vorbi despre perspective îndelungate. Nu aş închide uşile de pe acum, este prea trist dacă începem să ne tăiem perspectivele noi înşine. Calitatea reformelor şi schimbarea realităţilor în ţară este ceea ce trebuie să ne preocupe în primul rând, iar UE este o lumină la capătul tunelului. Fără acest efort şi dacă începem de pe acum să ne facem probleme, desigur că nu o să ajungem.

Parteneriatul Estic reprezintă o politică evolutivă şi nu este chiar atât de rău că avem alte cinci ţări în acest parteneriat faţă de care putem face diferenţa şi atunci din această competiţie regională putem obţine şi rezultate. Ţări mari ca Ucraina pot deschide uşi şi am văzut în ceea ce priveşte regimul liberalizat de vize, Ucraina a fost cea care prima a obţinut această foaie de parcurs sau plan de acţiuni iar dacă ar fi fost Republica Moldova singură, nu ştiu dacă o obţinea”.

Europa Liberă: Ţinând cont de perioada în care ţările din Balcanii de Vest au obţinut liberalizarea regimului de vize, cât de realist este termenul pe care şi l-a propus guvernul de la Chişinău pentru obţinerea unui regim liberalizat de vize? Sfârşitul lui 2012?

Eugen Revenco: „Nu ştiu dacă 2012 este un termen realist sau final pe care şi l-a fixat guvernul. Este important ca în perioada care urmează guvernul să demonstreze că reformele care au pornit şi gestionarea întregului sector de afaceri interne nu prezintă riscuri şi pericole. Eu ştiu că programul de guvernare este întocmit pentru patru ani şi se pare că guvernul vrea în doi ani de zile să implementeze toate elementele de ordin tehnic. În cazul Serbiei, perspectiva de lungă durată, cum este şi la noi astăzi, a constituit circa patru ani. Între patru ani ar putea fi un termen rezonabil. Iarăşi, nu ştiu dacă putem vorbi spre 2012, eu m-aş orienta cel mult la un termen de 2013, atunci când se va termina implementarea programului de guvernare şi atunci vom putea verifica exact dacă s-a ţinut guvernul de cuvânt sau nu”.

Declararea independenţei Republicii Moldova, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, plasează Moldova într-un nou cadru de cooperare pe arena internaţională. Astfel, R. Moldova devine o entitate politico-statală independentă care, în mod individual, are capacitatea de a-şi afirma şi dezvolta, urmând principiul suveranităţii şi integrităţii teritoriale, propria sa identitate politică, economică, socială şi culturală, în funcţie de priorităţile sale la nivel naţional. De asemenea, această calitate nouă oferă R. Moldova posibilitatea de a-şi diversifica cooperarea cu partenerii externi. Rolul partenerilor externi, din start, s-a dovedit a fi unul important, luând în consideraţie faptul că declaraţia de independenţă a fost urmată de despriderea de economia planificată şi instituirea unei economii de piaţă ce presupunea o experienţă nouă pentru R. Moldova, intrată în tranziţie, atât la nivel politic, cât şi la nivel economic şi social.

Destrămarea Uniunii Sovietice face ca Uniunea Europeană să devină ţinta principală a Republicii Moldova, ea reprezentând un model de dezvoltare economică, politică şi socială, dar şi principalul actor de pe arena internaţională, cu excepţia SUA, care ar avea un interes în R. Moldova ca nou stat independent. Asistenţa oferită de UE noilor state independente, ieşite de sub ocrotirea URSS, face ca rolul şi influenţa politică şi economică a UE să crească, astfel, consolidându-şi puterea pe arena internaţională. Totuşi, nu putem vorbi despre o detaşare completă a R. Moldova faţă de Rusia atât pe lan economic, cât şi pe cel politic, Moldova fiind dependentă excesiv de Federaţia Rusă în ceia ce priveşte exportul de produse agricole şi producţia vinicolă. Nu poate fi trecută cu vederea şi dependenţa energetică – o problemă care pune în pericol dezvoltarea economică constantă a R. Moldova.  Asistenţa externă reprezintă un subiect mai puţin discutat în R. Moldova, deşi ea este principalul motor al dezvoltării economice, sociale şi într-o oarecare măsură politice. Atât la nivel guvernamental, cât şi la nivelul societăţii civile nu este pus în discuţie suficient subiectul eficienţei, relevanţei şi impactului asistenţei externe. Sunt mai multe motive care ne fac să credem că există un interes scăzut pentru acest subiect. În primul rând, este vorba despre insuficienţa datelor statistice. Guvernul Republicii Moldova nu deţine o bază de date centralizată care ar conţine toată informaţia referitoare la asistenţa externă. Informaţia este foarte dispersată şi uneori greu accesibilă, deşi este o informaţie de interes public, iar accesul la ea ar trebui să fie nestingherit. Un al doilea element îl constituţie lipsa unei conştiinţe civice, populaţia nu manifestă interes faţă de utilizarea banilor publici, considerând că nu reprezintă un subiect ce o vizează în mod direct. Astfel, lipsa cererii este urmată de lipsa ofertei. Situaţia politică şi politica promovată de guvernarea comunistă pe parcursul anilor 2001-2009 reprezintă un al treilea motiv. Dezinformarea populaţiei privind volumul asistenţei externe şi modalităţile de gestionare a situaţiei economice din ţară a reprezentat un instrument abil de mascare a subiectului asistenţei externe până la un stadiu în care el devenise aproape inexistent.

Acest studiu propune o evaluare şi o analiză în evoluţie a asistenţei pentru dezvoltare acordată de Uniunea Europeană R. Moldova. Uniunea Europeană reprezintă unul dintre donatorii principali ai R. Moldova care contribuie la susţinerea continuă a reformelor democratice şi dezvoltarea capacităţilor instituţionale ale ţării. Pe parcursul anilor, s-au înregistrat schimbări considerabile în ceea ce priveşte relaţiile dintre R. Moldova şi Uniunea Europeană, schimbări care au avut un impact şi asupra volumului asistenţei acordate. Aruncând o privire asupra istoriei recente, putem scoate în evidenţă 2 perioade care au la bază criteriul politic: 1991-2005 şi 2005-2009. Din anul 2005, relaţiile dintre R. Moldova şi UE capătă o nouă formă, una mai aprofundată, aceasta fiind instituţionalizată prin semnarea la Bruxelles, pe 22 februarie 2005, a Planului de Acţiuni R. Moldova – Uniunea Europeană, în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. De asemenea, sunt evidenţiate provocările la adresa instituţiilor publice referitoare la capacitatea de administrare a asistenţei externe şi accesibilitatea informaţiei.

1. Evoluţia asistenţei pentru dezvoltare acordată de către Uniunea Europeană pentru R. Moldova (perioada 1991-2005)

Pe parcursul ultimilor 18 ani, R. Moldova a beneficiat de suportul UE în ceea ce priveşte dezvoltarea potenţialului economic, politic şi social. Deşi nici unul din documentele care consemnează cooperarea dintre R. Moldova şi UE nu prevede acordarea statutului de ţară candidată la UE, aceasta a contribuit sistemic la elaborarea şi implementarea reformelor democratice în R. Moldova, reforme ce ar apropia Moldova, din punct de vedere instituţional, de standardele europene.

Asistenţa externă pe care o oferă UE este de mai multe tipuri. R. Moldova se plasează în cadrul asistenţei pentru dezvoltare care este destinată şi statelor ex-sovietice.  Asistenţa pentru dezvoltare a Uniunii Europene pentru Moldova începe odată cu declararea independenţei R. Moldova. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi R. Moldova (APC) care intră în vigoare pe 1 iulie 1998, deşi a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi consemnează oficial stabilirea relaţiilor între UE şi R. Moldova. Acesta stabilea un cadru pentru liberalizarea comerţului, armonizarea legislaţiei, cooperarea într-o serie de domenii, precum şi un dialog politic. Programul TACIS (Asistenţă Tehnică Noilor State Independente) este unul din principalele instrumente create de UE, care a avut drept scop stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor economice şi politice cu statele ex-societice. În conformitate cu art. 78 din APC , UE se angajează să acorde Moldovei asistenţă financiară şi tehnică temporară sub formă de donaţii prin intermediul programului TACIS. La început, programul TACIS a avut trei etape :

1. 23 septembrie 1997 – septembrie 2008: implementarea APC. A fost elaborat Ghidul pentru implementarea APC care avea drept scop să asiste funcţionarii moldoveni în eforturile lor de interpretare şi implementare a APC, să ofere asistenţă în domeniul legislaţiei existente;
2. februarie – decembrie 1999:  stabilizarea capacităţilor structurale şi facilitarea conştientizării de către opinia publică din Moldova a rolului şi importanţei implementării APC. Astfel, a fost creată o bază de date privind legislaţia Moldovei şi a UE, a fost înfiinţat un centru de documentare, au fost realizate studii privind armonizarea legislaţiei, etc.
3. aprilie 2000 – 2003:  o perioadă cu un buget total de 2,5 milioane euro. 

În martie 2004 este lansat un nou concept al programului TACIS care urmărea 2 obiective de bază: reducerea sărăciei şi cooperarea cu UE în domenii de interes strategic. Noul concept presupunea şi diversificarea spectrului de instrumente. Astfel, pe lângă asistenţa tehnică vorbim şi despre twinning, investiţii, sprijin pentru buget. De asemenea, TACIS devine un promotor al cooperării transfrontaliere şi al integrării R. Moldova în reţeaua transeuropeană de transport. UE încearcă să încurajeze cooperarea transfrontalieră între R. Moldova şi statele vecine, România şi Ucraina. În acest fel, se contribuie la stabilirea unor relaţii de buna vecinătate, un principiu primordial pentru statele europene, precum şi la dezvoltarea relaţiilor dintre state în diferite domenii, printre care unul de o importanţă majoră şi anume controlul de frontieră şi facilitarea circulaţiei transfrontaliere. În 1996, programul TACIS „Cooperarea transfrontalieră” a instituit un buget special de peste 30 milioane euro pe an, iar Moldovei s-a decis acordarea sumei de 9 milioane euro pentru proiecte destinate ocrotirii mediului în regiunile de frontieră şi dezvoltării infrastructurii la punctele vamale Leuşeni şi Ungheni.

Printre programele sprijinite de TACIS pentru Moldova sunt:
1. Programul de infrastructură la posturile de frontieră Leuşeni-Ungheni-Giurgiuleşti (începând cu 1997);
2. Programul de cooperare transfrontalieră (dezvoltarea sectorului privat în agricultură, stimularea activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, stimularea şi încurajarea antreprenoriatului şi a sectorului informal) la Ungheni (octombrie 2002 – octombrie 2004) ;
3. Programul de informare şi educaţie în domeniul protecţiei mediului (elaborarea unui pachet informaţional pentru oficialităţi, reprezentanţi ai ONG-urilor, etc., instruirea echipelor naţionale şi formarea formatorilor, proiecte pilot la nivel naţional şi regional) (octombrie 2002-decembrie 2004);
4. Consolidarea managementului la frontieră (activităţi menite să faciliteze traficul de persoane şi de bunuri la frontieră, precum şi să combată activităţi criminale, precum traficul ilicit de persoane, etc.) (decembrie 2003 – decembrie 2004);
5. Programul de armonizare a sistemului de standardizare din Republica Moldova (armonizarea legislaţiei, dezvoltarea resurselor umane, capacităţi instituţionale, promovarea cooperării internaţionale în acest domeniu) (aprilie 2003 – aprilie 2005);
6. Programul de consultanţă politică pentru oficiile Prim-ministrului şi al Ministrului Economiei (elaborarea şi implementarea Programului de reforme al Guvernului Republicii Moldova şi, în particular, a Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (11 martie 2004 – 11 martie 2005).

Un alt instrument de asistenţă financiară al UE este Programul Securităţii Alimentare (Food Security Programme, FSP). Acesta este un program destinat reducerii sărăciei şi îmbunătăţirii securităţii alimentare, inclusiv prin măsuri luate în sectorul agricol, reformă socială şi managementul banilor publici. FSP este un program ce presupune suport bugetar condiţionat de realizarea unor angajamente stipulate anterior.

Progresul care a fost realizat în vederea îndeplinirii condiţiilor impuse în 2002 a permis alocarea sumei de 9,2 milioane de euro în 2005. Prima tranşă de 1,2 milioane de euro pentru anul 2004 a fost transferată în toamna anului 2005, iar a doua tranşă de 7,6 milioane în decembrie 2005. Tot prin intermediul FSP, a fost alocată suma de 10 milioane de euro, dintre care 9,2 milioane de euro au constituit suport bugetar, disponibil deja în 2006.

 Asistenţa pentru dezvoltare a UE oferită R. Moldova în perioada 1991-2005 poartă mai mult un caracter tehnic. UE vine cu asistenţă financiară şi tehnică pentru crearea unui mediu de dezvoltare democratică şi stabilirea unui cadru legal în conformitate cu standardele europene. Pe lângă asistenţă tehnică, UE implică R. Moldova în cooperarea transfrontalieră, care reprezintă  o formă de dezvoltare regională şi contribuie la stabilirea parteneriatelor cu vecinii România şi Ucraina. Cooperarea transfrontalieră reprezintă un avantaj atât pentru dezvoltarea economică şi socială, cât şi pentru stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate.

2. Realizarea Asistenţei Uniunii Europene pentru R. Moldova prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate şi Parteneriat (2005-2009)

În decembrie 2006, la întrunirea Donatorilor de la Bruxelles, organizată în comun de către Comisia Europeană şi Banca Mondială, Comisia Europeană a anunţat dublarea asistenţei pentru R. Moldova pentru următorii 4 ani. Noul Instrument, Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) oferă suma de 209 milioane Euro pentru perioada 2007-2010, bani destinaţi pentru susţinerea reformelor şi implementarea Planului de Acţiuni  UE – Moldova din cadrul Politicii Europene de Vecinătate. De asemenea, s-a propus acordarea unui grant în valoare de 45 milioane euro drept asistenţă macro-financiară pentru anul 2007-2008, suma totală a asistenţei ridicându-se la 254 de milioane de euro pentru următorii 4 ani. Prima tranşă, care constituia 20 de milioane de euro a fost alocată în 2007 , iar tranşele 2 şi 3 în valoare de 10 milioane şi, respectiv, 15 milioane au fost debursate pe parcursul anului 2008.    Astfel, Politica Europeană de Vecinătate nu doar devine succesorul Programul TACIS, dar şi principalul instrument financiar al UE prin intermediul căruia aceasta oferă asistenţă ţărilor est-europene. De asemenea, Politica Europeană de Vecinătate vine cu o nouă abordare în ceea ce priveşte stabilirea şi implementarea priorităţilor. Aceste priorităţi sunt stabilite împreună cu ţara parteneră şi expuse în Programul Naţional Indicativ , care acoperă o serie de domenii precum: dialogul politic şi reforme, reducerea sărăciei şi dezvoltarea economică, dezvoltarea democraţiei şi a bunei guvernări, dezvoltarea capacităţilor administrative. Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriat prevede suport financiar acordat nu doar în cadrul programelor naţionale, precum am specificat mai sus dar, şi al celor regionale. Prin intermediul Programului Transnaţional/Regional IEVP, UE acordă pentru perioada 2007-2010 suma de 484, 1 milioane euro şi 144 milioane de euro prin intermediul Programelor IEVP de cooperare transfrontalieră.   Prin intermediul noului Instrument European de Vecinătate şi Parteneriat, asistenţa UE pentru Moldova creşte considerabil de la aproximativ 14 milioane de euro anual (în perioada 2004-2006), până la 40 de milioane în 2007.

La sfârşitul anului 2005, în R. Moldova s-a deschis oficiul Comisiei Europene, ceea ce denotă un interes sporit al UE în R. Moldova, fapt ce poate fi explicat şi prin apropiata vecinătate a R. Moldava, odată cu intrarea României în UE la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Comisia Europeana a elaborat Strategia pe Ţară a Moldovei pentru perioada 2007-2013, care a fost aprobată la sfârşitul anului 2006 împreună cu Programul Naţional Indicativ multianual  pentru asistenţă bilaterală, sub auspiciile Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat, ce acoperă perioada 2007-2010, despre care am vorbit mai sus.

Conform Programului Naţional Indicativ pentru perioada 2011-2013, Moldova va primi un suport financiar de 273.14 milioane de euro din partea Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat. Această sumă include 41.16 milioane de euro alocate pentru Eastern Partnership Comprehensive Institution Building Programme. Acest program are drept scop oferirea asistenţei instituţionale principalelor instituţii ale R. Moldova ce vor fi antrenate în implementarea viitorul Acord dintre UE şi Moldova. În cazul în care nu se va ajunge la o înţelegere privind acest Program sau implementarea lui va fi amânată, banii urmează să fie realocaţi pentru alte programe. Adiţional, sunt preconizate 6,98 milioane de euro pentru procesul de Coeziune a Politicilor.
 
Subiectul problematicii transnistrene devine din ce în ce mai important pentru  UE, fapt ce se explică prin noul statut pe care şi-l asumă UE, şi anume, cel de observator în noul format de negocieri 5 plus 2. Astfel, din suma totală alocată conform Programului Naţional Indicativ pentru perioada 2011-2013, 15% vor fi alocate pentru soluţionarea conflictului/măsurile de creştere a încrederii. În prezent, sunt alocate de către UE 3,7 milioane euro pentru perioada 2009-2011 drept suport pentru proiecte ce ţin de dezvoltarea măsurilor de creştere a încrederii, aceşti bani fiind gestionaţi în parteneriat cu Biroul pentru Reintegrarea ţării şi organizaţii nonguvernamentale internaţionale active în Transnistria.  

Suma ce urmează a fi alocată pentru perioada 2011-2013 este cu aproximativ 75% mai mare decât sumele alocate anterior. Odată cu schimbarea guvernării în R. Moldova şi instaurarea la conducere a „Alianţei pentru Integrare Europeană”, cursul european al R. Moldova a căpătat mai mult o notă practică, decât una declarativă, spre deosebire de perioada guvernării comuniste. Noua conducere a realizat paşi considerabili în domeniul reformelor interne, ceea ce a inspirat încrederea autorităţilor europene în realizarea şi implementarea reformelor necesare pentru apropierea  R. Moldova de standardele europene. Astfel, Comunitatea Europeană, donatori internaţionali precum şi ţări individuale şi-au manifestat încrederea în noua guvernare şi în proiectul lor de reformare a R. Moldova „Relansăm Moldova”, prezentat la reuniunea Grupului Consultativ: Forumul “Parteneriat pentru Moldova” din 24 martie 2010. Suma totală care va fi alocată de către donatorii occidentali şi de către ţări individuale precum SUA şi Japonia este de 1,936 miliarde de euro.

UE, de asemenea, oferă asistenţă şi în domeniul programelor educaţionale, favorizând mobilitatea studenţilor  din/în R. Moldova printr-o diversitate de programe precum sunt Tempus, Erasmus Mundus, Jean Monnet. În cadrul Programului Tempus în perioada 1994 – 2006, în R. Moldova au fost realizate 48 de proiecte, cu un buget de aproximativ 8,815 milioane de euro. În ceia ce priveşte programul Erasmus Mundus, acestuia i s-a alocat un buget de patru ori mai mare pentru perioada 2009-2013, decât pentru perioada anterioară, bugetul constituind 950 milioane de euro.

Perioada 2005-2009 se caracterizează printr-o nouă abordare în ceia ce priveşte relaţiile dintre UE şi R. Moldova. Uniunea Europeană trece de la asistenţă tehnică la crearea unor cadre instituţionalizate care consemnează relaţiile sale cu R. Moldova. Implicarea R. Moldova în Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) oferă posibilitatea nu doar de a beneficia de o asistenţă financiară sporită, dar şi de a avansa din punct de vedere politic în discuţiile cu UE. Deşi aceste discuţii nu presupun o eventuală aderare politică, ele sunt foarte importante, deoarece astfel sunt identificate în comun priorităţile statului care sunt apoi stipulate în Programul Naţional Indicativ. Această perioadă se caracterizează şi prin evidenţierea atenţiei acordate problematicii transnistrene care poate fi explicată şi prin căpătarea de către UE a statutul de observator în formatul de negocieri 5+2.  Programele educaţionale au beneficiat şi ele de asistenţă, astfel, oferind posibilitate mai multor studenţi din R. Moldova să îşi facă studiile în instituţii de învăţământ superior din Europa de Est şi Vest.

Concluzii şi recomandări
După cum am observat în urma celor expuse mai sus, de-a lungul anilor volumul asistenţei externe oficiale pentru Moldova este în permanentă creştere. În fiecare an, donatorii internaţionali oferă asistenţă R. Moldova pe diferite sectoare prin intermediul diferitelor instrumente europene sau prin intermediul reprezentanţelor sale oficiale la Chişinău, dacă este vorba de state individuale. Întrebarea cea mai frecventă este ce ştim noi despre aceste programe şi despre fondurile alocate pentru dezvoltare R. Moldova? Din păcate, nu se cunosc prea multe. Informaţia este foarte dispersată, redusă la un volum minim şi uneori irelevantă. Ne este greu să găsim o explicaţie acestui fenomen pentru că, pe parcursul anilor, sume considerabile de bani au fost alocate dezvoltării capacităţilor instituţionale ale structurilor şi instituţiilor statului. Deşi a existat o serie de instituţii care au gestionat asistenţa externă pentru R. Moldova, nu există o sursă unică de informare unde pot fi găsite rapoarte, date statistice referitoare la sumele ce au fost alocate R. Moldova, modul lor de repartizare şi gestionare; denumirea proiectelor care au fost implementate sau care sunt în curs de implementare, rezultatele şi eficacitatea acestora. O parte din informaţii o putem găsi pe pagina web a donatorilor sau o putem afla de la oficiali sau reprezentanţi ai instituţiilor donatoare.

 Monitorizarea şi evaluarea proiectelor este un alt subiect destul de sensibil pentru R. Moldova. Nu există o responsabilitate asumată de către autorităţile statului pentru evaluarea şi monitorizarea implementării proiectelor cu suport extern. Este un lucru ciudat, deoarece, deşi proiectele se implementează pe bani externi, ele sunt realizate în beneficiul statului R. Moldova, deci, în mod normal, autorităţile statului ar trebui să fie primele cointeresate de evaluarea impactului şi valorificarea rezultatelor. De obicei, evaluarea şi monitorizarea sunt realizate de donatori în mai multe etape formale, neimplicând în proces beneficiarii, iar rezultatele sunt făcute publice doar în unele cazuri, în funcţie de scopul proiectului. Acest fenomen poate avea drept explicaţie lipsa de încredere a instituţiilor donatoare în capacitatea instituţională a structurilor statului de a efectua evaluarea proiectelor.

 Structurile statului ce se ocupă de gestionarea asistenţei externe se confruntă cu problema personalului. Volumul de lucru este destul de mare, importanţa e majoră, pe când angajaţi sunt foarte puţini. În prezent, gestionarea asistenţei externe este un domeniu de maximă atenţie, deoarece de buna desfăşurare a activităţii acestor structuri depinde evoluţia şi reformarea majorităţii sectoarelor statului. Existenţa unor structuri bine definite, a unei legături stabile între acestea, precum şi a unui personal suficient şi profesionist sunt nişte precondiţii absolut necesare pentru buna gestionare a asistenţei externe.
 
Recomandări:
- Crearea unei surse unice de informare (website), care să ofere informaţii referitor la asistenţa externă primită de R. Moldova de la comunitatea internaţională, ar contribui mult la eficientizarea activităţii structurilor ce se ocupă de acest domeniu, – în prezent, autoritatea naţională de coordonare a asistenţei externe fiind Cancelaria de Stat, – precum şi la sporirea gradului de transparenţă a activităţii instituţiilor statului;
- Sporirea şi instruirea personalului Cancelariei de Stat precum şi a structurilor statului ce sunt implicate în gestionarea asistenţei externe ar contribui cantitativ şi calitativ la asimilarea mult mai rapidă a volumului de lucru precum şi la gestionarea mult mai eficientă a asistenţei externe;
- Crearea unei reţele de potenţiali beneficiari care să primească cu regularitate noutăţi referitoare la recentele evoluţii şi potenţialele posibilităţi de a obţine finanţare externă ar contribui la identificarea mult mai rapidă a instituţiilor sau organizaţiilor prestatoare de servicii precum şi la distribuirea mult mai eficientă a informaţiei (proiecte, programe destinate societăţii civile sau autorităţilor locale, etc.);
- Instituirea unei unităţi de legătură între Cancelaria de Stat, structură responsabilă pentru gestionarea asistenţei externe, Delegaţia Comisiei Europene a UE şi potenţialii beneficiari precum şi cu societatea civilă – ar contribui la instituirea unui dialog mult mai eficient între autorităţile statului şi beneficiari, societate civilă;
- Reevaluarea mecanismelor de evidenţă, monitorizare şi evaluare a impactului proiectelor ce sunt implementate – astfel, va fi mai uşor de identificat domeniile cheie care necesită asistenţă precum şi de a evidenţia rezultatele implementării acestora;
- Crearea unui mecanism naţional de monitorizare şi evaluare proiectelor realizate prin intermediul asistenţei externe precum: armonizarea procedurilor instituţionale naţionale de evaluare şi monitorizare cu cele ale donatorilor; întărirea capacităţilor instituţionale (nu este suficientă doar instruirea personalului, ci sunt necesare structuri bine formate care să nu sufere din cauza lipsei temporare a unui funcţionar);
- Crearea unui mecanism de comunicare eficient între structurile statului (Cancelaria de Stat şi ministere, autorităţi regionale) pentru o mai bună desfăşurare a activităţilor curente precum şi pentru prevenirea eventualelor probleme;
- Asumarea de către structurile statului direct implicate a responsabilităţii pentru implementarea proiectelor precum şi pentru rezultatele acestora.
- Publicarea rapoartelor de evaluare a proiectelor;
- Conducerea unor campanii de informare despre fondurile europene şi posibilităţile de a acţiona în calitate de beneficiar (exemplu: programe educaţionale).

Referinţe:
Maia SANDU, Asistenţă Externă. Priorităţi de Guvernare 2009. ADEPT
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al R. Moldova (pagina web)
Misiunea R. Moldova pe lângă UE (pagina web)
Republic of Moldova, Country Strategy Paper 2007-2013
Republic of Moldova National Indicative Programme (2007-2010)
Republic  of Moldova National Indicative Programme (2011-2013)
Victor CHIRILĂ, Relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană, ipp.md
Victoria UMANEŢ, Politica de asistenţă a Uniunii Europene. Oportunităţi pentru Republica Moldova. ipp.md

Interviuri:
Doina MUNTEANU, Coordonator program Societatea Civilă şi Transnistria;
Faith TEMPEST, Aid Coordination Consultant, Joint Consultancy supported by World Bank, SIDA and UNDP;
Gheorghe STAMATE, Manager de proiect, Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău;
Ion STAVILĂ, Şeful Biroului pentru Reintegrare;
Lucreţia CIUREA, Şefa Secţiei Asistenţă Externă, Cancelaria de Stat.

Vizită de studiu la Consiliul Permanent al OSCE

„Viitorul R. Moldova într-o Europă Liberă şi Unită”
Viena, Februarie 2011

Asociaţia pentru Politică Externă invită studenţii, masteranzii şi doctoranzii de pe ambele maluri ale Nistrului (Specialitatea: Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice, Drept, Jurnalism, Sociologie, Istorie) să aplice pentru deplasarea într-o vizită de studiu la Consiliul Permanent al OSCE. Vizita de studiu are loc în cadrul Programului „Youth Bridging Across Nistru River” implementat de către Asociaţia pentru Politică Externă cu suportul Ambasadei Lituaniei în R. Moldova. Toate cheltuielile legate de transport, cazare, mâncare şi organizare sunt acoperite de către organizatori.

Pentru a participa la desfăşurarea proiectului, candidaţii trebuie sa corespundă următoarelor criterii:

• Să fie studenţi, masteranzi şi doctoranzi de pe ambele maluri ale Nistrului (Specialitatea: Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice, Drept, Jurnalism, Sociologie, Istorie);
• Să cunoască bine limba engleză;
• Să dea dovadă de spirit de responsabilitate pe tot parcursul proiectului;
• Să fie activi pe parcursul activităţilor desfăşurate în cadrul vizitei de studiu;
• Să prezinte la timp dosarul de aplicare precum şi celelalte documente necesare pentru buna desfăşurare a vizitei la Viena.

Procedura de Aplicare:

• Eseu de aproximativ 2-3 pagini pe tema „Viitorul R. Moldova într-o Europă Liberă şi Unită” în limba engleză sau rusă;
• Curriculum vitae (fotografie inclusă);
• Copia ultimei diplome de studii;
• Certificat de cunoaştere a limbii engleze (recomandabil).

Vă rugăm să expediaţi dosarul pe adresa: office@ape.md sau victoria.boian@ape.md până pe data de 15 octombrie 2010.

Persoana de Contact: Victoria Boian, tel: 068310103, 210986; email: victoria.boian@ape.md